Am ascultat de nenumărate ori piesa Laurei Stoica, versurile ei impresionante până la lacrimi şi, în prag de primăvară nouă, "pe vechile dureri", cum spunea poetul, n-am făcut altceva decât să mă reîntorc în acelaşi punct de pe traiectoria dulce-amară din care am plecat.
Si asta, vreme de ceva ani în care am luat ca tovarăşi de drum tot felul de experienţe şi de gusturi: " al fericirii, al iubirii, al deznădejdii, al geloziei, al gloriei şi aşa mai departe"- cum spunea un alt poet... Sunt sigură că nu s-au terminat toate gusturile, dar nici drumul, deşi îmi pare cam previzibil.
Nici acum nu am atins acel ciob luminos care mă mint mereu că-i o stea, steaua mea, nici acum nu mi-am biruit setea de a urca până la ea, deşi îmi sunt tot mai grei paşii şi tot mai inaccesibil urcuşul.
Tot mai am visuri de adolescentă cu părul în vânt şi fruntea în norii plini de ridicolul situaţiei, tot te mai am, inimă îmbătrânită şi nărăvită în dor de altceva.
Azi, o coafeză grasă şi cu păr de un roz incert mi-a expus, suficientă şi fericită, o filosofie de viaţă înfiorător de reală în prozaismul ei brutal: " omul e tânăr cât nu i-a îmbătrânit inima din cauza necazurilor". Şi mi-am descoperit senectutea interioară în (conştientizata şi asumata) apoteoză a ridicolului- pe scaunul de mucava al unui coafor de cartier.
Şi-n seara asta de început dureros de primăvară cu parfum de frezii, vocea Laurei, de dincolo de realitate şi veşnicie: căci eu n-am atins nicio stea....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu