primăvara

Când somnul nu ţi se lipeşte de pleoape din cauza prea multelor gânduri care nu-ţi dau pace, liniştea nu-şi află sălaş în inimă şi doar rugăciunea te duce la liman. Mintea omenească e, de-atâtea ori, atât de slabă şi nu reuşeşte să desluşească adevărul din vălmăşagul de temeri şi stavile care i se-mpotrivesc.
Atât de uşor te poţi autoiluziona, inimă omenească, atât de uşor te poţi pierde în universul pe care ţi-l plăsmuieşti, însetată de răspuns la nevoia ta de dragoste şi pereche!...
Şi atât de puţine îţi trebuie când baţi pentru cine-ştie ce flacără care se aprinde speranţei mereu treze şi nemuritoare, încât trupul se dezbracă de cele ale lumii pe care altădată le credeai indispensabile...
Singură certitudine dată omului, dragostea, face minuni şi mută, cu-adevăart, şi munţii din loc, ţine loc de hrană şi apă trupului de tină, care trăieşte doar din preaplinul inimii lui. Stare de graţie, binecuvântare a harului sau doar extaz al psihicului , oricum ai numi-o, în orice punct te-ai situa, dragostea te schimbă şi te face mai bun, mai înalt şi mai curat, pentru că îţi pierzi egoismul şi nu te mai poţi raporta doar la tine.
E ca o primăvară:  trezeşte totul din amorţire, chiar şi după o lungă iarnă de ani în care nu mai credeai, nu mai sperai, nu mai aşteptai nimic, obosit şi dezamăgit de toate, de neşansă, de neiubire, de neînţelegere, de netrăire...
Chiar dacă nu ţi se vor împlini niciunul dintre visurile pe care ţi le ţeşi în dosul pleoapelor în fiecare noapte, când pui capul pe perna să te duci spre somn, în fiecare dimineaţă când ai un motiv să respiri şi să înfrunţi încă o zi, chiar dacă nu ţi se va răspunde niciodată aşa cum aştepţi, tot merită să înfloreşti odată cu primăvara.
Îţi ies mugurii prin crengile sufletului, îţi înfloresc zâmbetele şi-ţi răsare soarele gândurilor frumoase.
Îţi lepezi relele obiceiuri şi dai la lumină, cum dă pământul nestematele florilor, nestematele de gând  pe care le îngropaseşi sub masca impietrită a iernii din care te-ai desprins pentru totdeauna.