joi, 21 martie 2013

verb: simt

Când trăieşti, multă vreme, cu o durere în suflet, te modifici ca om, fundamental, pe dinăuntru. Nu mai poţi înţelege că există şi altfel de viaţă decât cea pe care-o trudeşti tu, nu mai poţi să-ţi imaginezi cum ar fi altfel, nu mai ştii să trăieşti în alt mod decât cum eşti, condiţionat de cumplita realitate pe care ţi-o conştientizezi.
Te obişnuieşti, treptat, cu neiubirea, cu nepreţuirea, cu neînţelegerea, cu nenormalitatea în cele mai cinice forme ale ei şi asta devine normalitatea ta. Ştii că este împotriva umanităţii tale o astfel de situaţie, ştii, dar uiţi...
Uiţi că altădată te considerai drept şi frumos (şi chiar erai drept şi frumos!), uiţi că alţi oameni te-ar mai putea vedea, printr-un fel de miracol sau ironie a sorţii -spune-i cum vrei!- drept şi frumos, şi te identifici cu realitatea bolnavă pe care ţi-ai creat-o prin acceptul tău: acceptând neiubirea, neajunsul, nenormalul, meschinăria, suferinţa... Devii ea. Devii un altfel de tu, ca o oglindă mincinoasă şi scârnavă în care se reflectă neadevărul de azi: al fiinţei tale schingiuite şi traumatizate de alţii, prin acceptul tău, în numele iubirii, bunătăţii, umilinţei, laşităţii şi altor păcate. Ca şi cum te-ai fi terfelit singur prin rău, prin mai rău, prin cel mai rău, prin foarte rău...
Eşti bolnav şi rănit, o rană care te erodează treptat, te acaparează ca o pecingine şi te mutilează profund şi, probabil, iremediabil. Te schilodeşte pe timp lung... cât viaţa. Şi aşa viaţa pare lungă cât o vecie, infinită şi exasperantă prin  faptul că o vezi cu luciditate şi deznădejde.
Regreţi, în anumite clipe de cumpănă, tot ce-ai făcut, tot ce n-ai făcut, toate întâlnirile şi alegerile nenorocite care ţi-au fost date sau pe care, ca un orb şi inconştient le-ai făcut pripit şi te negi, te negi pe tine. Negi azi omul ce-ai devenit şi pe care nu-l vei plăcea niciodată. Şi niciodată e ceva lung, şi sec şi ascuţit ca o urmă de bici peste picioarele goale, urmă pe care-o simţi mereu, înverşunat, dureros. 
Şi e-n tine o revoltă de clopote alarmate, o revoltă de clipe multe, în care-ţi vine să strigi cu glasul tuturor rataţilor lumii. Şi-o tristeţe adâncă, care te umple de nepuţinţă şi te îmbolnăveşte si mai tare.
Ştii că trebuie să te smulgi din rău, dar nu vezi cum. Nu mai ai curaj, nu mai ai încredere c-ai să reuşeşti, nu mai ai speranţă, nu mai ai drum, nu mai ai matematică, nu mai ai nimic...
Şi nu-ţi rămâne decât să baţi -cerşetor la porţile aceluiaşi Dumnezeu, pe care l-ai uitat deseori, pe care l-ai trădat înmiit pentr-o jalnică şi mincinoasă  iubire şi acceptare omenească, dar revii la El îngenuncheat și umilit. Și te rogi să-i treacă scârba de tine şi să se-nduplece să te-audă. Măcar şi numai pentru ca să nu te mai simți atât de singur, şi de gol şi de fără rost, ca o ciutură spartă.
Roşu pe alb... rânduri parcă scrise cu sânge, nu cu cerneală. Rânduri care urcă la suprafaţă din inima făcută praf, din patetismul ei redundant, desuet şi inutil, sfâşiere aspră şi uscată. 
Fără soluţii sau fără vederea care le însufleţeşte, gândurile le ridică în faţa ochilor obişnuiţi cu lipsa de orizont. Cerc, cerc, cerc... noapte de martie rece, sordid, disperat, ca un hohot de plâns.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...