nişte răspunsuri

Uneori îţi dai seama, după vorbele unui om, vorbe care-i trădează gândurile şi simţirile adevărate, că ai trăit ani întregi într-o iluzie, că te-ai încăpăţânat să te ancorezi într-o utopie atât departe de adevăr, încât nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor şi...urechilor. Evident, sunt sigură că asta sună a platitudine de gospodină cu halat şi bigudiuri, dar asta nu anulează constatării adevărul ei deconcertant.
Ştiu, din superficiala-mi documentare, că nu suntem la fel, bărbaţi şi femei, că nu simţim , nu gândim, nu reacţionăm la fel, dar ştiu şi că, în ciuda diferenţelor, există lucruri care ne leagă, care ne unesc, care ne transformă.
Ştiu că există legături indestructibile între bărbaţi şi mamele lor, fireşti îndeobşte, că sunt lucruri pe care nu le cunoşti niciodată în deplinătate despre oamenii de lângă tine, că sinceritatea deplină e o utopie, ştiu toate astea şi multe altele, desigur, dar tot nu-mi iese din cap că toate, dar absolut toate acestea sunt chestiuni cărora mintea omenească le poate da dreapta măsură. Şi drepte cred că devin cu adevărat doar când sunt cântărite în balanţa inimii. Care armonizează toate, şlefuieşte toate, luminează şi învie toate când e plină de dragoste. Când e şi dacă e, cu adevărat. Dacă e dragoste şi nu simulacru, dacă e profunzime şi nu superficialitate, dacă e devotament şi fidelitate, ci nu superficialitate şi egoism.
"Numai inima urneşte lumea din loc..." scria într-o carte a adolescenţei mele, iar fraza asta nu mi s-a infirmat nici până astăzi, întărindu-mi-se mai ales prin constatarea unor fapte de viaţă pe care, odată ce mi se mai adună anii şi tristeţile, le înţeleg mai adânc.
E posibil să te înşeli atât de mult când judeci oamenii? Da, când îi judeci după chipul inimii tale, acordându-le în mod virtual toate virtuţile pe care ţi s-ar părea natural să le aibă.
E posibil să nu-ţi dai seama de chipul lor cel adevărat ani în şir? Da, când le răspunzi cu iertare la neiubire, la minciună, la laşitate, la dispreţ, la cinism...
E posibil să te faci că nu înţelegi răul, să te laşi amăgit în mod repetat, ca şi cum ai vrea să-ţi faci singur rău? Da, când vrei să rămâi bun cu tot dinadinsul, deşi toţi ceilaţi îţi râd în faţă că eşti doar prost şi nesăbuit... Da, când nu-i acorzi viitorului şi lui Dumnezeu niciun credit, încrezându-te mai mult într-o fiinţă omenească limitată şi străină de rostul tău cel adevărat...
Da, când înţelegi că, deşi n-ai vrut, ai reuşit să fii cabotin şi idolatru, când înţelegi c-ai păcătuit greu, încercând atât de stăruitor să n-o faci, să rămâi bun, încercând să nu superi pe nimeni, plătind încăpăţânarea-ţi şi statornicia-ţi cu preţ greu de ani şi de viaţă neurastenizantă şi obositoare.  Ştii şi, acum când ştii, nu-ţi mai poţi da voie să uiţi niciodată...
Uneori îţi dai seama, după vorbele unui om, vorbe care-i trădează gândurile şi simţirile adevărate, că ai trăit ani întregi într-o iluzie, că te-ai încăpăţânat să te ancorezi într-o utopie atât departe de adevăr... şi te disciplinezi. Ca asemenea dramatice şi dureroase revelaţii să nu le mai încerci, din nou, niciodată.