În ajun de Moş Nicolae

Ajunul sărbătorii celei mai iubite te aştepţi să fie înzăpezit, ca-n copilărie, aşa cum spunea mamaie: „Moş Nicolae cu barba albă". Ani întregi, în copilăria mea nu mai ştiu ce moş venea, Moş Nicolae sau un alt Moş, căci ziua aceea rămânea imprecisă în calendarul pe care fetiţa cu ochii mari nu-l percepea cu exactitate. Dar venea sigur, cu bucurii al căror miros de portocale rămâne, peste ani, de neuitat.

Culoarea azurie a unui dar de sărbătoare nu l-am mai regăsit în viaţa mea niciodată. Am rămas cu certitudinea că acel albastru nu mai există nicăieri, toate rezervele cromatice de albastru ale omenirii s-au epuizat în pulovăraşul pe care l-a primit, într-o seară cu miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească, o fetiţă cu nume de floare, dintr-un sătuc banal şi înzăpezit ca locurile de unde-au venit cei cărora i se datorează numele... 

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi vin împachetate în hârtie colorată, au neapărat biluţe multicolore, ca jucăria mea de plastic verde translucid, care nu mai ştiu cu exactitate ce anume era, pentru că eram prea mică pentru o fericire atât de mare, pentru că eram mică şi mă jucam jos, pe covor și ... amintirile sunt amestecate şi multicolore...

Ceea ce știu cu certitudine este că erau acolo toţi: tata, unchii şi mătuşile, mama şi bunica... În sobă ardea focul şi era cald, şi iarnă, şi jucăria cânta nemaipomenit şi... nu mai ştiu, căci povestea s-a sfârşit de mult şi n-are cine s-o mai spună...

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească; probabil au totdeauna o mamă şi-un tată, căci ţin de copilărie, exclusiv de ea şi nu mai revin la fel niciodată, oricât te-ai strădui în viaţa conştientă, de om mare şi fără iluzii...