Andrei are 6 ani şi merge la şcoală. E în clasa întâi şi îmi spune, mândru, că are numai "foarte bine", pe când colega lui are şi vreo trei de "bine". ( Misoginism în fază incipientă, desigur, dar inconştient.)

Când mă vede, scoate un sunet care într-o traducere aproximativă, de oameni mari şi incapabili să mai înteleagă totul cum trebuie, aşa , ca mine, ar putea însemna: "Victorie! "

E felul lui de a-şi manifesta bucuria că mă vede şi că o să petrecem împreună câteva ore în care, spune el, se distrează, deşi scrie de zor şi e nevoit să mănânce tot din farfurie. Ceea ce nu e chiar putin lucru, pentru că, dintre toate corvezile zilnice, aceea de a mânca este cea mai mare pentru Andrei.

Venirea lui îmi înseninează ziua, pentru că am cel mai sincer şi mai drag musafir. Vine să-şi facă temele cu mine, să-mi spună câte-n lună şi-n stele şi să se intereseze, avid, când îl mai invit la mine la şcoală, căci tare i-a plăcut în septembrie, când l-am dus. Promite solemn că, atunci când va fi mare, o să vină la mine la liceu, să fiu eu profesoara lui, căci doar nu degeaba sunt mătuşa lui şi "nu se poate, măi, să nu vin la tine la şcoală!"...

Ca să-mi arate că-i sunt dragă, azi mi-a făcut un cadou, pe care nu aveam voie să-l văd decât atunci când era el pregătit, aşa că m-a gonit din sufragerie şi l-a ocrotit cu mâinile lui mici, pătate de cerneală. O singură dificultate a avut: "Măi, ce culoare au ochii tăi?" "Vino şi vezi!" i-am spus, aşteptându-l cu braţele deschise, să-i sărut obrajii roşii cu zâmbet pănă la urechi. "Sunt negriiiiii, a rostit încântat, ştiam eu că n-am greşit" şi mi-a întins timid un desen cu noi doi, într-o lume ideală, în care eu am rochie de prinţesă, şi coroniţă, şi buze pictate cu creionul roşu al dragostei lui de copil...

Acum stau şi privesc desenul naiv şi-mi spun că nicicând n-am primit o răsplată mai frumoasă decât inima mare, roşie, în care sufletul lui intuitiv a ghicit că, pe lângă dragostea ce i-o port necondiţionat, e loc destul, cât pentru toată dragostea lumii.

lirico-prozaice

Palazzo vechi, secolul al XVI-lea. O cameră îngustă, înaltă, cu pereți acoperiți de tapiserii tocite. Lumânările pâlpâie într-un sfeșnic de argint, iar flăcările proiectează umbre lungi, care par să danseze pe marmura rece. Afară, peste canalele adânci ale Veneției, se aud voci îndepărtate și zgomotul ritmat al unei gondole ce taie apa ca un suspin. Fereastra este întredeschisă; o perdea grea de catifea vișinie se umflă odată cu vântul sărat al lagunei. Tânăra venețiană, nobilă, dar prizonieră a inimii sale, stă în picioare, cu spatele sprijinit de zid. Pe rochia stacojie, părul îi cade în bucle dezordonate, ca după o noapte întreagă de frământare. Respira adânc, ca și cum ar căuta curaj în aerul greu al încăperii și, ridicându-și ochii spre fereastră, rostește, aproape în șoaptă, cu un amestec de rugăciune, revoltă și dorință reținută. E un moment în care nu joacă un rol — își dezvăluie sufletul ... 

Cum te mai iubesc, cer intangibil al existenței mele de om cu cicatrice pe suflet!
Cum îmi percep tic-tacul inimii ca pe singura realitate pe care sunt sigură că-mi pot miza întreaga existență!
Cum mai simt că merită, pentru acel poate — aproape neverosimil până și mie însămi — să nu încetez să sper nebunește, să înfrunt ridicolul situației și privirile mustrătoare ale prietenei mele!

Dacă ar exista un zeu bun al celor ca mine, sunt sigură că m-ar înțelege și m-ar mângâia, condescendent, pe creștet. Și da, de ce nu?, m-ar primi în paradisul pe care eu îl știu numai din visuri, căci îl creez în fiecare zi, încăpățânat și disperat totodată, asemenea celor ce, prinși în vâltoare și având certitudinea înecului, caută un sprijin până și în himere…

Cocoșatul de la Notre-Dame, Quasimodo, privea chipul Esmeraldei cu fascinația nebunului și a idolatrului. Un cuvânt, deși infim, este un imbold pentru idolatra din mine.

Mă bucur chiar și atunci când mă simt un soi de cobai și nasc zâmbete amuzate, pentru că, în loc de nimic, orice e mai bine. Psihologie de rob…

Destule de făcut, conversaţii la cafea, cântecelele noi ale lui Radu Almăşan, exerciţii la gramatică- se prefigurează o banală zi de miercuri. Cel mai bine e să nu-ţi pui prea multe întrebări (asta dacă poţi, evident!), să trăieşti ca şi cum ai respira, involuntar, automat. Motive să continui găseşti mereu, doar să vrei să vezi în cenuşiul cerului din dimineaţa asta de noiembrie târziu dârele roţilor de la rădvanul visurilor cu ochi imenşi, din alte timpuri. Când încă nu ştiai semnificaţia cuvântului ireversibil.

În rest, mai nimic...

Şi totuşi, cei de lângă tine te iubesc, au grijă să-ţi fie bine, te sună în fiece zi de nenumărate ori, te copleşesc cu atenţiile lor mărunte, insistă să-ţi faci exerciţiile de fizioterapie, să te dai cu ketonal spray, să zâmbeşti.

Inima bate încă tic-tac, tic-tac, niciun semn, nici măcar unul. Fie! Te temi de păcatul de a gândi altfel, dar o faci, nu te poţi împotrivi, ca şi cum fără acest dor nebun de evadare nu ai putea să porţi zilnic aceeaşi mască şi să nu răneşti pe nimeni. Contradicţie în toate, nesuferit obicei!

urme

Ploaie rece de toamnă, un medic drăguţ, cu faţă veselă, voce caldă şi nume imposibil, sala de aşteptare cu oameni urât mirositori, cu mâini şi picioare în ghips, mizerie şi haine urâte...

Acasă, în liniştea blândă a sufrageriei, toate ţi se par un vis bizar. Visul din care te-a trezit glasul inconfundabil, spunând încet numele tău la telefon e între părere şi amintire. Prea departe... prea multe inconsecvenţe, prea mult imposibil, prea mare distanţa între două oraşe, prea mare inadvertenţa între inimi, prea sticloasă tăcerea.

Un nou episod în care detectivul Poirot descurcă iţele încurcate ale unei crime cu iz interbelic e o binecuvântare. Repede, să nu mai apară nimic altceva.

Peste toate, ploaia rece , de toamnă târzie, cum nu mai sperai.

Un picior în ghips deschide, nesperat, noi perspective: cei de lângă tine încep să te observe, să-şi manifeste rezerve nebănuite de grijă şi compasiune, să te sune când nu te aştepţi, să fie amabili şi plini de solicitudine, să-şi înăbuşe în gând sau printre dinţi orice urmă de exasperare şi de nemulţumire în faţa inocenţei privirii tale , căci neputinţa dezarmează şi-i face pe oameni să pară buni şi generoşi. Să-şi dorească să pară, chiar în faţa lor înşişi, buni şi frumoşi la suflet, să-şi spele toate păcatele, să se achite de toate datoriile trecute, să fie absolviţi de orice vină reală sau imaginară...

Dacă n-ar fi amar, zâmbetul ar putea fi chiar amuzat si ironic.

Dacă nu m-ar chinui acum un gând nărăvaş, care mă face să realizez că sunt îngrozitor de rea şi nedreaptă, aş avea scuze pentru acest mod de a vedea lucrurile, dar iată că n-am!

Sunt chiar ceea ce par: o acritură, plină de ingratitudine. Iartă, Doamne, dreptatea Ta e chiar mai mare decât orice evidenţă!

Cu lacrimi în ochi aflu de la televizor că se pregăteşte să ne părăsească poetul. Vom fi mai singuri şi mai trişti, mai slabi în lupta cu urâţenia lumii, tot mai grea, tot mai fără speranţă.
Vocea lui gravă nu va mai răsuna decât în amintire, privirea blândă, senină, păstrând o frântură din cerul acestui pământ, pe care l-a iubit mai mult ca alţii şi nu s-a sfiit s-o arate, nu se va mai opri asupra noastră, poezia va tăcea, şi pustiul absenţei va deveni una din altele certitudini grele, cu care trebuie să trăim până la capăt.
În cer îl aşteaptă prietenul Nichita, prietenul Sorescu şi mulţi alţii, care l-au iubit, pe care i-a iubit. Cercul lor, al celor care se mută la stele se lărgeşte, noi rămânem săraci.
Odată cu lacrima dintre gene se plecă şi gândul - ca o rugăciune.

http://www.jurnalul.ro/stire-special/scrisoare-tatei-558889.html

Nedreptate peste nedreptate... un şir lung, nesfârşit, aberant şi dureros, pe care-l simţi în carne, în oase, în suflet... Să se termine odată!