habar n-am!!!

Când nu reușești să înțelegi nimic din lume și din comportamentul oamenilor, înțelegi doar atât: că te înșeli permanent în legătură cu aproape orice, că habar n-ai pe ce lume trăiești... Cam ăsta-i rezumatul zilei de azi.
Știu doar despre mine: ce simt, cât de profunde îmi sunt sentimentele și ... de ce am ajuns aici. În rest, sunt ca și cum m-aș fi rătăcit într-un oraș străin: nu știu limba, nu știu drumul, nu știu pe nimeni care să mă ajute și să-mi decodifice mesajele pe care le primesc, nu știu nici măcar spre ce să mă îndrept și unde să ajung. Minunat!

sufletul- vitrină

Câteodată, în ciuda unor certitudini la care ai ajuns în urma propriilor experiențe, te-arunci în brațele somnului ca într-o încercare de evadare dintr-o realitate atât de dureroasă, care devine insuportabilă între patru pereți. Pentru câteva clipe te minți că acolo, în întunericul moale al inconștientului, nu mai există nici vină, nici dezamăgire, nici gânduri care se izbesc de tine pe dinăuntru ca niște păsări prinse într-o încăpere prea mică. Și că somnul ar putea fi un fel de pauză de la lume, de prea mult ce devine insuportabilă uneori. 

Dimineața însă, te trezești cu aceleași gânduri cu care te-ai predat somnului, cu sufletul mototolit în aceleași griji, epuizat de tine și de ele, cu aceeași dureroasă stare de suflet, cu același gust amar. 

Pentru că sunt situații pentru care noaptea nu poate fi niciun fel de sfetnic, cu atât mai puțin unul bun, dileme la care nu există răspunsuri convenabile în singurătatea ostilă a întunericului din dormitor, între așternuturile în care te frămânți fără soluții. Și cred că aceste adevăruri trebuie acceptate ca atare, fără lamentații, doar spunând adevărurilor pe nume.

Nu cred în șabloane, nu cred, de altfel, nici în atotputernicia vindecătoare a timpului, n-am crezut niciodată în vreo capacitate de panaceu a acestuia – ideea că le-ar vindeca pe toate mi se pare o cretinitate zămislită de o filosofie de viață plată și neadevărată, de pe rețele sociale. Ba, dimpotrivă, în virtutea unor experiențe proprii, trăite și resimțite ca pe o incizie fără anestezie, cred că sunt suferințe și limitări pe care nu le poate rezolva nimic pe lume, cu atât mai puțin o acumulare de clipe și de inactivități.

Mie, mărturisesc, niciodată nu mi-a ieșit vreo rețetă preluată de-a gata, nici în bucătărie, unde sunt departe de a excela, și cu atât mai puțin în alte domenii, mai puțin... culinare... Nu mă pot îmbăta cu apa prea rece și prea fadă a unor vorbe pe care eu le constat lipsite de adevăr. Pentru că din constatările pe propria-mi piele vin certitudinile, nu din vorbele și experiențele celorlalți.

Mama-mi spunea, deunăzi, că niciodată n-a putut să mă convingă să fac așa cum vrea ea, să mă abată de la vreun drum pe care pornisem cu toată convingerea... Și nu știu dacă asta e dovadă de încăpățânare sau de insurgență, cert e că am încasat pe propria-mi piele toate loviturile vieții fără niciun fel de scut, fie că nu m-am așteptat, fie că n-am fost capabilă să mă apăr, fie că n-am vrut, fie că oi avea ceva probleme cu propria imagine din oglindă... (Cri râdea de donquijotesca mea îndărătnicie zilele trecute, spunându-mi ceva – nu-mi mai aduc bine aminte – despre bătrânețea lui Don, căruia timpul, nemernicul, i-a fost împotrivă... Dintre fatalitățile amare ale vieții sau dintre perlele stupidității mele, draga mea Cri...)

Nici măcar acum, când calendarul și actele de stare civilă îmi spun că am atins o oarecare maturitate, nu simt că m-am maturizat în modul în care abordez accidentele... de suflet. Mă gândesc acum, că e dimineață și că nu pot scăpa de ciuda pe mine, că sunt mai rău decât elevii mei, câteodată. 

Eu, care le pretind răbdare și moderație în fața propriilor frământări, mă descopăr căzând în aceeași capcană a impulsului, a tumultului interior, a lacrimii care insistă să urce în ochi atunci când ar trebui, poate, să stau dreaptă, demnă, imuabilă. Să dau bine la public... căci trăiesc în public și e necesar să părem... să salvăm aparențe, nu? Ei, iată că nu... Nu știu cum să mă „port” cu sufletul meu. Îl iau prea în serios, cum zic unii, ca și cum fiecare zgârietură ar fi o rană, ca și cum fiecare dezamăgire ar rescrie definiția eșecului. 

Nu pot deloc să cred că „timpul le rezolvă pe toate”, că a doua zi dimineața amarul nu e la fel de amar, că prostia de care dai dovadă seara e mai puțină la ora 7 dimineața, că situațiile penibile prin care treci sunt mai puțin penibile la lumina dimineții...

N-am la purtător acea atitudine înțeleaptă și precaută în fața micilor sau marilor „dezastre” interioare, nu pot deloc să gestionez situațiile care mă dor cu calm și nu pot să-mi ascund sentimentele în fața celorlalți, nu pot să particip la spectacol decât fără mască, deși e în recuzita obligatorie în vremea în care trăim și dacă avem minimul de bun-simț necesar autoconservării și, de ce nu, supraviețuirii...

Nu știu dacă voi învăța vreodată să-mi port rănile cu grație sau să-mi ascund tremurul din voce. Dar știu că există, în sinceritatea asta dezordonată, în felul meu stângaci de a merge mai departe cu tot cu vulnerabilități și neliniști este onestitate. Nu cred că există mască potrivită pentru sufletele transparente și nici vreo soluție la dilemele pe care nu le soluționez de ani. Deși timpul nu vindecă nimic, într-o zi, fără să ne dăm seama, nu mai sângerăm la fel, dar nu ne schimbăm fundamental niciodată. 

Mă gândesc la niște versuri de-ale lui Sorescu, pe care-l iubesc și-l simt necondiționat și perpetuu: 

" De câte ori sunt scos la lecţie/ Răspund anapoda/ La toate întrebările./ - Cum stai cu istoria?/ Mă întreabă profesorul./ - Prost, foarte prost,/ Abia am încheiat o pace trainică/ Cu turcii./ - Care e legea gravitaţiei?/ Oriunde ne-am afla,/ Pe apă sau pe uscat,/ Pe jos sau în aer,/Toate lucrurile trebuie să ne cadă/ În cap./ - Pe ce treaptă de civilizaţie/ Ne aflăm?/- În epoca pietrei neşlefuite,/ Întrucât singura piatră şlefuită/ Care se găsise,/ Inima,/ A fost pierdută./ - Ştii să faci harta marilor noastre speranţe?/- Da, din baloane colorate./ La fiecare vânt puternic/ Mai zboară câte un balon./ Din toate astea se vede clar/ C-o să rămân repetent,/ Şi pe bună dreptate" (La lecție)

Am sufletul vitrină - privești în voie, fără restricții, expoziția de emoții, sentimente și te las să râzi, să te amuzi ca la bâlci de bătăliile pe care le duc, ca și Don Quijote, cu același barbar și binecunoscut final.

pastel duminical

Liniștea și singurătatea unei zile de duminică, necesare, ca un golf  în care să poposească sufletul, să fie din nou el. Cer plumburiu, ca de toamnă se lăfăie-n ferestre, iar freziile s-au ofilit. Confirmări? Ce bine-ar fi!.Îndrăznesc să sper și să mă încred în providență. Dire Straits și chef de-un film de suflet. In rest, bine...

două drumuri

Prin iarbă, în plină vară, două drumuri curg unul lângă celălalt spre destinație necunoscută... Sub soare sau ploi, sub același cer tăcut și înalt, prea înalt...
Vară și miros proaspăt de iarbă și de sălbăticie.
O imagine care te face să te gândești la planurile secrete ale lui Dumnezeu cu lumea, cu tine, cu ceilalți...
A răsărit soarele după două zile de ploaie bacoviană în orașul gri. Lumina cade blând prin faldurile perdelei, odihnindu-se peste buchetul de frezii multicolore, care-și împrăștie parfumul ca o nouă binecuvântare. Libertate și împăcare, după atâta suferință... Din icoană, ochii Maicii Domnului sunt blânzi... și e bine. Rămân întrebări, destul de multă tristețe și parcă și un pic de ciudă că toate sunt cum sunt...
Ce anume unește destinele oamenilor, până la un punct paralele? Care este secretul, ascuns în spatele vorbelor, în spatele regulilor și conveniențelor, care unește două linii paralele, sortite să nu se întâlnească niciodată?
Ce să faci cu vorbele care nu spun nimic despre inimă, despre tine, despre ceea ce vrei?...

nişte răspunsuri

Uneori îţi dai seama, după vorbele unui om, vorbe care-i trădează gândurile şi simţirile adevărate, că ai trăit ani întregi într-o iluzie, că te-ai încăpăţânat să te ancorezi într-o utopie atât departe de adevăr, încât nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor şi...urechilor. Evident, sunt sigură că asta sună a platitudine de gospodină cu halat şi bigudiuri, dar asta nu anulează constatării adevărul ei deconcertant.
Ştiu, din superficiala-mi documentare, că nu suntem la fel, bărbaţi şi femei, că nu simţim , nu gândim, nu reacţionăm la fel, dar ştiu şi că, în ciuda diferenţelor, există lucruri care ne leagă, care ne unesc, care ne transformă.
Ştiu că există legături indestructibile între bărbaţi şi mamele lor, fireşti îndeobşte, că sunt lucruri pe care nu le cunoşti niciodată în deplinătate despre oamenii de lângă tine, că sinceritatea deplină e o utopie, ştiu toate astea şi multe altele, desigur, dar tot nu-mi iese din cap că toate, dar absolut toate acestea sunt chestiuni cărora mintea omenească le poate da dreapta măsură. Şi drepte cred că devin cu adevărat doar când sunt cântărite în balanţa inimii. Care armonizează toate, şlefuieşte toate, luminează şi învie toate când e plină de dragoste. Când e şi dacă e, cu adevărat. Dacă e dragoste şi nu simulacru, dacă e profunzime şi nu superficialitate, dacă e devotament şi fidelitate, ci nu superficialitate şi egoism.
"Numai inima urneşte lumea din loc..." scria într-o carte a adolescenţei mele, iar fraza asta nu mi s-a infirmat nici până astăzi, întărindu-mi-se mai ales prin constatarea unor fapte de viaţă pe care, odată ce mi se mai adună anii şi tristeţile, le înţeleg mai adânc.
E posibil să te înşeli atât de mult când judeci oamenii? Da, când îi judeci după chipul inimii tale, acordându-le în mod virtual toate virtuţile pe care ţi s-ar părea natural să le aibă.
E posibil să nu-ţi dai seama de chipul lor cel adevărat ani în şir? Da, când le răspunzi cu iertare la neiubire, la minciună, la laşitate, la dispreţ, la cinism...
E posibil să te faci că nu înţelegi răul, să te laşi amăgit în mod repetat, ca şi cum ai vrea să-ţi faci singur rău? Da, când vrei să rămâi bun cu tot dinadinsul, deşi toţi ceilaţi îţi râd în faţă că eşti doar prost şi nesăbuit... Da, când nu-i acorzi viitorului şi lui Dumnezeu niciun credit, încrezându-te mai mult într-o fiinţă omenească limitată şi străină de rostul tău cel adevărat...
Da, când înţelegi că, deşi n-ai vrut, ai reuşit să fii cabotin şi idolatru, când înţelegi c-ai păcătuit greu, încercând atât de stăruitor să n-o faci, să rămâi bun, încercând să nu superi pe nimeni, plătind încăpăţânarea-ţi şi statornicia-ţi cu preţ greu de ani şi de viaţă neurastenizantă şi obositoare.  Ştii şi, acum când ştii, nu-ţi mai poţi da voie să uiţi niciodată...
Uneori îţi dai seama, după vorbele unui om, vorbe care-i trădează gândurile şi simţirile adevărate, că ai trăit ani întregi într-o iluzie, că te-ai încăpăţânat să te ancorezi într-o utopie atât departe de adevăr... şi te disciplinezi. Ca asemenea dramatice şi dureroase revelaţii să nu le mai încerci, din nou, niciodată.

"Într-o viata de-o durată
Ai murit de patru ori.
De aceea n-ai sa mori
Înc-o dată niciodată." 
                      Tudor Arghezi

Tot felul de drumuri se deschid: n-ai decât să porneşti pe unul dintre ele. Încet, greu, cu umilinţă, dar ştii că nu se poate altfel. Cică după furtună se face senin. Până atunci trebuie să-ţi asumi condiţia şi te împaci cu asta. Sunt lucruri mai importante de-atât şi , se pare, pentru prinţ ”aleasa” a fost aleasă din cenuşă. Da, dar înainte de cenuşă a fost sclipirea, prima impresie, îmi şopteşte diavolul de pe umărul stâng. Ei, asta e! Deocamdată n-am la dispoziţie decât cenuşa. Fără zâne, fără ajutoare, fără magie. Doar cenuşa. Şi un fel obligat , strâns de gât, de speranţă care te obligă să aştepţi o mână întinsă de la îngerul de pe umărul drept: să te ridice şi să te scuture de cenuşă. Ha!

verb: simt

Când trăieşti, multă vreme, cu o durere în suflet, te modifici ca om, fundamental, pe dinăuntru. Nu mai poţi înţelege că există şi altfel de viaţă decât cea pe care-o trudeşti tu, nu mai poţi să-ţi imaginezi cum ar fi altfel, nu mai ştii să trăieşti în alt mod decât cum eşti, condiţionat de cumplita realitate pe care ţi-o conştientizezi.

Te obişnuieşti, treptat, cu neiubirea, cu nepreţuirea, cu neînţelegerea, cu nenormalitatea în cele mai cinice forme ale ei şi asta devine normalitatea ta. Ştii că este împotriva umanităţii tale o astfel de situaţie, ştii, dar uiţi...

Uiţi că altădată te considerai drept şi frumos (şi chiar erai drept şi frumos!), uiţi că alţi oameni te-ar mai putea vedea, printr-un fel de miracol sau ironie a sorţii -spune-i cum vrei!- drept şi frumos, şi te identifici cu realitatea bolnavă pe care ţi-ai creat-o prin acceptul tău: acceptând neiubirea, neajunsul, nenormalul, meschinăria, suferinţa... Devii ea. Devii un altfel de tu, ca o oglindă mincinoasă şi scârnavă în care se reflectă neadevărul de azi: al fiinţei tale schingiuite şi traumatizate de alţii, prin acceptul tău, în numele iubirii, bunătăţii, umilinţei, laşităţii şi altor păcate. Ca şi cum te-ai fi terfelit singur prin rău, prin mai rău, prin cel mai rău, prin foarte rău...

Eşti bolnav şi rănit, o rană care te erodează treptat, te acaparează ca o pecingine şi te mutilează profund şi, probabil, iremediabil. Te schilodeşte pe timp lung... cât viaţa. Şi aşa viaţa pare lungă cât o vecie, infinită şi exasperantă prin  faptul că o vezi cu luciditate şi deznădejde.

Regreţi, în anumite clipe de cumpănă, tot ce-ai făcut, tot ce n-ai făcut, toate întâlnirile şi alegerile nenorocite care ţi-au fost date sau pe care, ca un orb şi inconştient le-ai făcut pripit şi te negi, te negi pe tine. Negi azi omul ce-ai devenit şi pe care nu-l vei plăcea niciodată. Şi niciodată e ceva lung, şi sec şi ascuţit ca o urmă de bici peste picioarele goale, urmă pe care-o simţi mereu, înverşunat, dureros. 

Şi e-n tine o revoltă de clopote alarmate, o revoltă de clipe multe, în care-ţi vine să strigi cu glasul tuturor rataţilor lumii. Şi-o tristeţe adâncă, care te umple de nepuţinţă şi te îmbolnăveşte si mai tare.

Ştii că trebuie să te smulgi din rău, dar nu vezi cum. Nu mai ai curaj, nu mai ai încredere c-ai să reuşeşti, nu mai ai speranţă, nu mai ai drum, nu mai ai matematică, nu mai ai nimic...

Şi nu-ţi rămâne decât să baţi -cerşetor la porţile aceluiaşi Dumnezeu, pe care l-ai uitat deseori, pe care l-ai trădat înmiit pentr-o jalnică şi mincinoasă  iubire şi acceptare omenească, dar revii la El îngenuncheat și umilit. Și te rogi să-i treacă scârba de tine şi să se-nduplece să te-audă. Măcar şi numai pentru ca să nu te mai simți atât de singur, şi de gol şi de fără rost, ca o ciutură spartă.

Roşu pe alb... rânduri parcă scrise cu sânge, nu cu cerneală. Rânduri care urcă la suprafaţă din inima făcută praf, din patetismul ei redundant, desuet şi inutil, sfâşiere aspră şi uscată. 

Fără soluţii sau fără vederea care le însufleţeşte, gândurile le ridică în faţa ochilor obişnuiţi cu lipsa de orizont. Cerc, cerc, cerc... noapte de martie rece, sordid, disperat, ca un hohot de plâns.