Dimineața însă, te trezești cu aceleași gânduri cu care te-ai predat somnului, cu sufletul mototolit în aceleași griji, epuizat de tine și de ele, cu aceeași dureroasă stare de suflet, cu același gust amar.
Pentru că sunt situații pentru care noaptea nu poate fi niciun fel de sfetnic, cu atât mai puțin unul bun, dileme la care nu există răspunsuri convenabile în singurătatea ostilă a întunericului din dormitor, între așternuturile în care te frămânți fără soluții. Și cred că aceste adevăruri trebuie acceptate ca atare, fără lamentații, doar spunând adevărurilor pe nume.
Nu cred în șabloane, nu cred, de altfel, nici în atotputernicia vindecătoare a timpului, n-am crezut niciodată în vreo capacitate de panaceu a acestuia – ideea că le-ar vindeca pe toate mi se pare o cretinitate zămislită de o filosofie de viață plată și neadevărată, de pe rețele sociale. Ba, dimpotrivă, în virtutea unor experiențe proprii, trăite și resimțite ca pe o incizie fără anestezie, cred că sunt suferințe și limitări pe care nu le poate rezolva nimic pe lume, cu atât mai puțin o acumulare de clipe și de inactivități.
Mie, mărturisesc, niciodată nu mi-a ieșit vreo rețetă preluată de-a gata, nici în bucătărie, unde sunt departe de a excela, și cu atât mai puțin în alte domenii, mai puțin... culinare... Nu mă pot îmbăta cu apa prea rece și prea fadă a unor vorbe pe care eu le constat lipsite de adevăr. Pentru că din constatările pe propria-mi piele vin certitudinile, nu din vorbele și experiențele celorlalți.
Mama-mi spunea, deunăzi, că niciodată n-a putut să mă convingă să fac așa cum vrea ea, să mă abată de la vreun drum pe care pornisem cu toată convingerea... Și nu știu dacă asta e dovadă de încăpățânare sau de insurgență, cert e că am încasat pe propria-mi piele toate loviturile vieții fără niciun fel de scut, fie că nu m-am așteptat, fie că n-am fost capabilă să mă apăr, fie că n-am vrut, fie că oi avea ceva probleme cu propria imagine din oglindă... (Cri râdea de donquijotesca mea îndărătnicie zilele trecute, spunându-mi ceva – nu-mi mai aduc bine aminte – despre bătrânețea lui Don, căruia timpul, nemernicul, i-a fost împotrivă... Dintre fatalitățile amare ale vieții sau dintre perlele stupidității mele, draga mea Cri...)
Nici măcar acum, când calendarul și actele de stare civilă îmi spun că am atins o oarecare maturitate, nu simt că m-am maturizat în modul în care abordez accidentele... de suflet. Mă gândesc acum, că e dimineață și că nu pot scăpa de ciuda pe mine, că sunt mai rău decât elevii mei, câteodată.
Eu, care le pretind răbdare și moderație în fața propriilor frământări, mă descopăr căzând în aceeași capcană a impulsului, a tumultului interior, a lacrimii care insistă să urce în ochi atunci când ar trebui, poate, să stau dreaptă, demnă, imuabilă. Să dau bine la public... căci trăiesc în public și e necesar să părem... să salvăm aparențe, nu? Ei, iată că nu... Nu știu cum să mă „port” cu sufletul meu. Îl iau prea în serios, cum zic unii, ca și cum fiecare zgârietură ar fi o rană, ca și cum fiecare dezamăgire ar rescrie definiția eșecului.
Nu pot deloc să cred că „timpul le rezolvă pe toate”, că a doua zi dimineața amarul nu e la fel de amar, că prostia de care dai dovadă seara e mai puțină la ora 7 dimineața, că situațiile penibile prin care treci sunt mai puțin penibile la lumina dimineții...
N-am la purtător acea atitudine înțeleaptă și precaută în fața micilor sau marilor „dezastre” interioare, nu pot deloc să gestionez situațiile care mă dor cu calm și nu pot să-mi ascund sentimentele în fața celorlalți, nu pot să particip la spectacol decât fără mască, deși e în recuzita obligatorie în vremea în care trăim și dacă avem minimul de bun-simț necesar autoconservării și, de ce nu, supraviețuirii...
Nu știu dacă voi învăța vreodată să-mi port rănile cu grație sau să-mi ascund tremurul din voce. Dar știu că există, în sinceritatea asta dezordonată, în felul meu stângaci de a merge mai departe cu tot cu vulnerabilități și neliniști este onestitate. Nu cred că există mască potrivită pentru sufletele transparente și nici vreo soluție la dilemele pe care nu le soluționez de ani. Deși timpul nu vindecă nimic, într-o zi, fără să ne dăm seama, nu mai sângerăm la fel, dar nu ne schimbăm fundamental niciodată.
Mă gândesc la niște versuri de-ale lui Sorescu, pe care-l iubesc și-l simt necondiționat și perpetuu:
" De câte ori sunt scos la lecţie/ Răspund anapoda/ La toate întrebările./ - Cum stai cu istoria?/ Mă întreabă profesorul./ - Prost, foarte prost,/ Abia am încheiat o pace trainică/ Cu turcii./ - Care e legea gravitaţiei?/ Oriunde ne-am afla,/ Pe apă sau pe uscat,/ Pe jos sau în aer,/Toate lucrurile trebuie să ne cadă/ În cap./ - Pe ce treaptă de civilizaţie/ Ne aflăm?/- În epoca pietrei neşlefuite,/ Întrucât singura piatră şlefuită/ Care se găsise,/ Inima,/ A fost pierdută./ - Ştii să faci harta marilor noastre speranţe?/- Da, din baloane colorate./ La fiecare vânt puternic/ Mai zboară câte un balon./ Din toate astea se vede clar/ C-o să rămân repetent,/ Şi pe bună dreptate" (La lecție)
Am sufletul vitrină - privești în voie, fără restricții, expoziția de emoții, sentimente și te las să râzi, să te amuzi ca la bâlci de bătăliile pe care le duc, ca și Don Quijote, cu același barbar și binecunoscut final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu