Poate primăvara...

Azi cred c-a venit primăvara. O cred, căci parcă mi-o spun toate, în ciuda vremii câinoase de afară, în ciuda nu știu cărei eclipse ce aduse catastrofe inimaginabile în inimă, în ciuda tuturor evidențelor iernatice din suflet. A venit primăvara și nu mai pleacă. O vreme, măcar. 

Vor izbucni cu violență mugurii fragezi din crengi, vor înflori zarzării toți, și cireșii și toți copacii pământului. Și toate florile. Și va fi miros de zambile, de frezii, de verde crud al vieții ce-și cere cu insistență drepturile. Și va fi bine, până la urmă.

Se vor vindeca, încet-încet, cumplitele răni ale iernii ce trecu, se vor usca toate urmele de lacrimi și se vor duce cu ele toate zilele negre și pustii. 

Vor fi iarăși păsări perechi pe cer și-n ramuri de copaci gățiți de sărbătoare, cu pretenția de miri, vor fi iarăși amurguri roșiatice și vor crește din nou aripi în locul cioturilor arse de  pe umeri, vor veni din nou speranțele să ne bată la porțile inimii... 

Vom renaște, odată cu pământul, cu iarba, cu mlădițele fragede ce ies dintre bulgării de moarte și îngheț, vom reînvăța respirarea fără chin, fără vinovăție, ca și până acum, când aerul inhalat simțeam că ne-ar distruge plămânii cu greutatea lui... 

Vă veni și somnul liniștitor în dosul pleoapelor încercănate, va străluci din nou soarele cu alte fulgurante iluzii în fereastră și în lume, luminând ținutul umbrelor și-al pustietății. Și poate voi uita, încet, silnic, poate voi uita minciuna, abjecția, micimea...

„Lacrimile vin din topirea gheţurilor sufleteşti. Celor care plâng, îngerii le sunt aproape.” - Hermann Hesse