Zi de zi acumulez stupefacții și dureri. Și dezamăgiri de la oameni. De la oamenii care mi-au fost apropiați, de la oamenii pe care i-am iubit, care-au ocupat un loc important în viața mea. Probabil ca să învăț lecții. Altele. Mai dureroase, mai amare.
Azi un om pe care l-am considerat ani de-a rândul prietenul meu bun m-a jignit crunt, batjocorindu-mi tot ce am avut mai scump pe lume: memoria părintelui meu. Care nu mai este. Și pe care nu l-a cunoscut. Și care e pentru mine de neatins. Pentru că a fost părintele meu, pentru că l-am iubit, pentru că m-a iubit nespus!!! Și pentru că nu înțeleg, așa ceva nu!...
Mie oamenii am învățat că pot să-mi facă aproape orice, mă pot călca în picioare, mă pot minți, mă pot dezamăgi, mă pot părăsi fără explicații, mă pot disprețui... E dreptul lor, chiar dacă nu am înțeles de multe ori de ce.... Dar să lovești intenționat, repetitiv, în locul vulnerabil veșnic din inimă pentru că e gol prin mutarea la stele a unui părinte, nu se poate face cuiva care e prietenul tău. Nu pentru niște fleacuri, nu pentru.... absolut nimic în lume. Decât dacă tu nu i-ai fost niciodată, cu adevărat, prieten. Și azi am înțeles, cu stupefacție dureroasă, asta: că m-am înșelat grav în privința oamenilor pe care i-am lăsat să-mi intre în suflet și pe care i-am respectat și i-am crezut buni, deosebiți, prieteni... Și-am plâns cu amar... Ca și cum aș fi gustat otravă, ca și cum aș fi simțit gustul ucigător al răutății din cei din jur.
”Nimic nu e mai amar ca otrava prieteniei false.”- mi-amintesc niște vorbe ale lui Emil Gârleanu. Cumva, azi am simțit din nou amărăciunea de fiere și venin a răului, dar din gura unui prieten a fost ca o palmă peste suflet. Care să mă trezească la realitate, Care să mă facă să nu mai cred în oameni niciodată. În niciun fel de oameni.
Zilele acestea de martie care, parcă, nu se mai sfârșesc, Doamne, nu se mai sfârșesc!
Mie oamenii am învățat că pot să-mi facă aproape orice, mă pot călca în picioare, mă pot minți, mă pot dezamăgi, mă pot părăsi fără explicații, mă pot disprețui... E dreptul lor, chiar dacă nu am înțeles de multe ori de ce.... Dar să lovești intenționat, repetitiv, în locul vulnerabil veșnic din inimă pentru că e gol prin mutarea la stele a unui părinte, nu se poate face cuiva care e prietenul tău. Nu pentru niște fleacuri, nu pentru.... absolut nimic în lume. Decât dacă tu nu i-ai fost niciodată, cu adevărat, prieten. Și azi am înțeles, cu stupefacție dureroasă, asta: că m-am înșelat grav în privința oamenilor pe care i-am lăsat să-mi intre în suflet și pe care i-am respectat și i-am crezut buni, deosebiți, prieteni... Și-am plâns cu amar... Ca și cum aș fi gustat otravă, ca și cum aș fi simțit gustul ucigător al răutății din cei din jur.
”Nimic nu e mai amar ca otrava prieteniei false.”- mi-amintesc niște vorbe ale lui Emil Gârleanu. Cumva, azi am simțit din nou amărăciunea de fiere și venin a răului, dar din gura unui prieten a fost ca o palmă peste suflet. Care să mă trezească la realitate, Care să mă facă să nu mai cred în oameni niciodată. În niciun fel de oameni.
Zilele acestea de martie care, parcă, nu se mai sfârșesc, Doamne, nu se mai sfârșesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu