” Prima impresie e aceea care contează, și omul e astfel alcătuit, încât îl poți convinge de cele mai nemaipomenite lucruri; totul se lipește imediat de suflet, dar e de plâns acela care vrea să curețe și să șteargă ce a fost lipit.” J.W. Goethe – Suferințele tânărului Werther
E și scrisul ca un exercițiu de lux al ființei: nu-l poți repeta oricum și oricând, căci îi trebuie atmosferă sufletească prielnică. Le trebuie tihnă să se nască din tine cuvintelor și să fie capabile să îmbrace exact ideea, și nu ca o haină croită prost, care ține la încheieturi. Altfel, schiopătează lamentabil și nu spun ce vrei...
Nici azi nu știu de-am putut să fac asta. Încerc, dar simt că-mi sunt rândurile schiloade, căci gândurile îmi sunt în convalescență...
S-au succedat zilele acestui martie cumplit ca niște guri de pușcă din care-a ieșit, rând pe rând, câte-un glonț. Și care s-a dus drept în pânza vulnerabilă a ființei mele, ca s-o îngenuncheze de moarte. M-au rănit, rând pe rând, oamenii iubiți, m-au abandonat unii prieteni, alții s-au dovedit doar șerpi veninoși ținuți în sân, lângă inimă, mi-am pus la îndoială percepția, rațiunea, pe mine însămi, orice, aproape... și tot n-am pierit. Sunt încă pe picioare, deși simt, uneori, că mi le seceră câte-o rafală necruțătoare, violentă de amintiri dureroase până la insuportabil.
E afară o primăvară silită și ea, ca și mine, să-ndure vrăjmășia vântului, ploii, temperaturilor scăzute neverosimil, fulgilor de nea căzuți peste neaua petalelor plâpânde ale zarzărilor și promisiunile verzi ale mugurilor. Toate silite, parcă, să-ndure. Îndurăm plural...Greu - eu, căci sunt șubredă și, deși obișnuită cu nenorocirile, parcă tot m-au surprins peste măsură, eroic - ea, draga de ea, căci e gătită cu toate înfloririle lumii...
Mi-am găsit un reazăm puternic în gândul că Dumnezeu e altfel decât am crezut ani în șir, că e mai bun decât pot eu să pătrund cu mintea mea limitată și că poate El atunci când nu mai pot eu. Și, de multe ori, de foarte multe ori, am simțit și simt că nu mai pot. Și atunci doar El o face, căci altfel nu-mi explic cum de continui încă... Mă rog, în vremea din urmă, cu vorbele și cu inima, din nevoia de spovedanie și de ușurare a sacului din inimă.... care s-a făcut atât de greu, că-mi ia răsuflarea și-mi înnegurează mintea cu povara lui...
Urmele cuielor de vină și autoreproș din conștiință nu m-au lăsat nopți întregi să dorm și cred că toate răutățile de care e capabil un om mi le-am permis cu mine. Nu m-am cruțat, deși asta n-a dus nicăieri, nu a compensat și nu a ispășit nimic, nu a rezolvat nimic... Și nu m-a făcut să mă simt mai bine, dar nici nu speram, de altfel... Tot ce-am acumulat a fost doar oboseala neputincioasă și atât. Dar așa am putut, așa am reacționat... Cine știe, cine îndrăznește să spună ce e greșit, când lupți să supraviețuiești?
M-au chinuit și mă chinuie încă o sumedenie de întrebări referitoarea la motivațiile oamenilor. Nu la fapte, căci faptele sunt clare, sunt fără putință de tăgadă, nu pot fi puse sub semnul întrebării, ci la motivații. Mă chinuie motivele pentru care oamenii fac ceea ce fac, căci mi-e imposibil să înțeleg de ce s-ar coborî cineva într-atât să facă lucruri așa de urâte fără niciun folos... Nici măcar vanitatea, căci nu-i ajută, până la urmă, cu nimic.... sunt prea insignifiantă pe scena publică și nu contez pentru nimeni, în afară de mama și de câțiva prieteni...
Poate și pentru că am tendința să-i înzestrez pe oameni cu niște calități pe care ar trebui să le aibă ei în raport cu o anumită condiție pe care o au sau o pretind și nu-i disprețuiesc niciodată a priori, cum o fac destui. Mă situez față de ei ca și cum mi-ar fi mereu superiori, deși moral cred că destul de rar îmi sunt, pentru că o superioritate a șmecheriei, a egoismului îngust, a nepăsării față de ceilalți nu e superioritate, dimpotrivă. Cel puțin eu nu o voi recunoaște niciodată drept superioritate.
Nu pot să iau cinismul și lipsa de scrupule drept valori demne de împropriat, oricât de la modă ar fi ele acum, oricât de multe beneficii ar aduce... Nu pot, cred că e în mine o atare încăpățânare care nu se poate adapta acestui soi de comportamente pe care le disprețuiesc profund. Și nu pentru că m-aș considera eu fără pată, superioară, cum îmi reproșează prietena mea, ci din alte rațiuni: poate pentru că am avut, cândva, cel puțin, o idee foarte clară despre repere morale, poate că am o judecată mai conservatoare sau mai orgolioasă, poate un fel mai puțin egoist de a vedea lucrurile... Nu știu, dar nu pot să adopt tiparele celorlalți doar pentru că ele aduc foloase imediate și palpabile, nu atâta timp cât, odată, am avut de suferit din pricina lor...
Am încercat să fac lucruri în care nu am crezut niciodată, lucruri pe care le-am considerat mereu greșite și s-a dovedit o eroare fundamentală. Adică am eșuat lamentabil, cu consecințe inimaginabil de dureroase, pentru totdeauna, sunt sigură... Chiar dacă le-am făcut fără intenții rele, chiar dacă am avut, ca motivație, nu circumstanță atenuantă - nu prea cred în așa ceva, nimic nu atenuează un rău, nimic nu face ca negrul să devină vreodată mai puțin negru dacă el așa e - iubirea... Adică, să fiu foarte clară: le-am făcut din iubirea aceea căreia nu i te poți împotrivi, care te face să crezi că ai dreptul să încerci, că poate, poate ți se iartă și greșelile...
Mda!... Iubirea... sau slăbiciunea, în ultima vreme parcă sunt din ce în ce mai mult similare. Căci atunci când iubești ești vulnerabil, ești șubred și transparent, ca un bibelou de sticlă, ca și cum ești în iminent pericol să te spargi la orice mișcare bruscă, neprevăzută, brutală, neatentă...
Iubirea asta de care râd toți, în care nu mai are încredere mai nimeni, pe care nimeni n-o mai crede verosimilă în zilele acestea de cinică și pragmatică viețuire... Pe care, dacă te încăpățânezi s-o mai crezi posibilă, nu ai parte decât de amărăciunea constatării că e o himeră inaccesibilă...
Și totuși, nu cred că nu există iubire atât timp cât eu o pot simți. Nu voi crede niciodată că oamenii nu sunt capabili să iubească, nu mă va convinge asta nimeni și nimic pe lume, chiar de mă vor îngenunchea, probabil, întâmplările prin care-am trecut și prin care-mi va mai fi dat să trec, până la sfârșit. Char dacă oamenii se vor înverșuna să nu mă iubească niciodată - nici n-ar fi o surpriză, doar asta am trăit până acum... Pot crede și accepta doar că nu mă iubesc pe mine, nu și că nu pot iubi în general. Asta e o realitate cu care m-am învățat, că nu-mi este dată mie iubirea. Dar restul?
Pot crede doar că oamenii mint când îmi vor spune mie că mă iubesc, asta pot s-o cred, doar asta am trăit în ultima vreme, doar asta, se pare... Dar nu voi înceta să cred că alții pot fi iubiți și că și ei, la rândul lor, pot iubi.
Ce nu voi înțelege și cred că nici accepta vreodată și-am să mă tot mir e cum pot minți și de ce mint oamenii? Asta niciodată n-am înțeles-o. Nici n-o înțeleg...
Cred că întrebările la care nu am nici acum răspuns pe care să-l pot înțelege și accepta mă vor bântui ani în șir de-acum înainte. Fără leac, căci nu, nu cred că timpul rezolvă nimic!
Niciodată n-o face, doar oamenii o fac. Timpul doar trece, dar inima care resimte acut, dur nenorocirile, nu se vindecă niciodată de la sine, doar pentru că îmbătrânește, ci prin alți oameni, prin alte întâmplări minunate, menite să șteargă orice urmă, să spele orice pată, să vindece orice rană, să înnoiască orice ....
Altfel, pentru mine, timpul nu e decât o amarnică fatalitate.
Nu mă pot amăgi cu nimic, nu-mi pot păcăli cu nimic luciditatea amară. Deși am fost, de atâtea ori, amăgită de ce e în jur... Paradox banal, nu? Pentru că am crezut, cu toată puterea ființei mele, că oamenii trebuie să fie și altfel decât urâți, murdari pe dinăuntru, mincinoși, egoiști, lași... Am crezut și am sperat că ei sunt cum spun că sunt. Ei, mincinoșii, ei, lașii. Am crezut și mi-am lăsat inima pe mâna unor oameni așa, doar pentru că i-am crezut, pentru că n-am fost în stare să-i bănuiesc, să-i jignesc bănuindu-i că n-ar fi sinceri, că n-ar fi adevărați. Și i-am mai și iubit... Doamne, ce i-am mai iubit! Așa de mult că mă doare că trebuie acum să-i văd așa: mincinoși, lași, mici... nedemni...
O greșeală, spun toți. Da, a fost, s-a demonstrat... Constatare amară, care nu-mi folosește, oricum, la nimic, căci îi iubesc și acum, în ciuda a tot ce-au făcut.... atrocități, de-a dreptul...
De ce continui să-i iubesc? De ce i-am iubit? De ce nu i-am văzut așa cum s-au dovedit că sunt? Nu știu, nu înțeleg, iar asta doare teribil și-mi năucește și mai tare stima de propria persoană.... Oricum, atunci n-am putut face altfel, acum nu pot și, probabil, n-am să pot face altfel nici în viitor. Nu am în vene serul neîncrederii, nu știu de ce, dar nu-l am. Sunt mereu o femeie naivă, fără să fiu naivă deloc?...
Probabil mă comport doar mereu ca o femeie proastă, fără să fiu, de fapt, chiar atât de proastă... sau, cel puțin, nu la fel de proastă precum mulți dintre cei pe care-i știu....
Căci, repet, viclenia, ipocrizia, oportunismul nu le pot considera forme de manifestare ale vreunei inteligențe. Pentru mine, inteligența trebuie să aibă, neapărat, măcar o rămășiță de noblețe, ca să pot s-o recunosc drept inteligență, altfel nu e decât ... altceva... indefinibil deocamdată, și pe care nu-l respect. Și, dacă nu-l respect, nu-l pot considera dezirabil și nici nu-l invidiez la cineva. Atât.
Nu m-am schimbat. M-a nenorocit, cred că pot spune asta fără să simt că folosesc cuvinte mari, eroarea de a-i crede și pe ceilalți croiți pe măsura sufletului meu, dar nu știu să fiu altfel... Nu știu cum voi fi altfel, deși poate că mi-ar fi mult mai bine...
Se târăsc spre final zilele acestui martie ingrat, și nenorocit și blestemat... Îmi cârpesc inima și-o resuscitez zilnic cum nu-și poate imagina cineva. Îi trasez zilnic alte tipare cu creta speranțelor și mă străduiesc să nu depășesc marginile fragile, ca să nu clachez. Mă lupt pentru supraviețuire interioară cu toate armele pe care le am. E o trudă care mă seacă de energie și mă umilește. Zi de zi. Dar nu am alegere, căci iubesc viața asta cu patimă și o să mă străduiesc să-i cer la nesfârșit tot ce îmi poate da. Pentru că merit, pentru că de asta mi-a fost dată, s-o trăiesc frumos. Și caut să întrezăresc frumosul chiar și-n noroaiele inimilor celor care m-au dezamăgit arâtându-și-le așa cum sunt, nu cum spuneau că sunt... Și nu cred că sunt cu nimic mai bună decât alții, ci sunt doar un om, biet om rănit, care se înverșunează să nu-și piardă speranța de tot.
Nici azi nu știu de-am putut să fac asta. Încerc, dar simt că-mi sunt rândurile schiloade, căci gândurile îmi sunt în convalescență...
S-au succedat zilele acestui martie cumplit ca niște guri de pușcă din care-a ieșit, rând pe rând, câte-un glonț. Și care s-a dus drept în pânza vulnerabilă a ființei mele, ca s-o îngenuncheze de moarte. M-au rănit, rând pe rând, oamenii iubiți, m-au abandonat unii prieteni, alții s-au dovedit doar șerpi veninoși ținuți în sân, lângă inimă, mi-am pus la îndoială percepția, rațiunea, pe mine însămi, orice, aproape... și tot n-am pierit. Sunt încă pe picioare, deși simt, uneori, că mi le seceră câte-o rafală necruțătoare, violentă de amintiri dureroase până la insuportabil.
E afară o primăvară silită și ea, ca și mine, să-ndure vrăjmășia vântului, ploii, temperaturilor scăzute neverosimil, fulgilor de nea căzuți peste neaua petalelor plâpânde ale zarzărilor și promisiunile verzi ale mugurilor. Toate silite, parcă, să-ndure. Îndurăm plural...Greu - eu, căci sunt șubredă și, deși obișnuită cu nenorocirile, parcă tot m-au surprins peste măsură, eroic - ea, draga de ea, căci e gătită cu toate înfloririle lumii...
Mi-am găsit un reazăm puternic în gândul că Dumnezeu e altfel decât am crezut ani în șir, că e mai bun decât pot eu să pătrund cu mintea mea limitată și că poate El atunci când nu mai pot eu. Și, de multe ori, de foarte multe ori, am simțit și simt că nu mai pot. Și atunci doar El o face, căci altfel nu-mi explic cum de continui încă... Mă rog, în vremea din urmă, cu vorbele și cu inima, din nevoia de spovedanie și de ușurare a sacului din inimă.... care s-a făcut atât de greu, că-mi ia răsuflarea și-mi înnegurează mintea cu povara lui...
Urmele cuielor de vină și autoreproș din conștiință nu m-au lăsat nopți întregi să dorm și cred că toate răutățile de care e capabil un om mi le-am permis cu mine. Nu m-am cruțat, deși asta n-a dus nicăieri, nu a compensat și nu a ispășit nimic, nu a rezolvat nimic... Și nu m-a făcut să mă simt mai bine, dar nici nu speram, de altfel... Tot ce-am acumulat a fost doar oboseala neputincioasă și atât. Dar așa am putut, așa am reacționat... Cine știe, cine îndrăznește să spună ce e greșit, când lupți să supraviețuiești?
M-au chinuit și mă chinuie încă o sumedenie de întrebări referitoarea la motivațiile oamenilor. Nu la fapte, căci faptele sunt clare, sunt fără putință de tăgadă, nu pot fi puse sub semnul întrebării, ci la motivații. Mă chinuie motivele pentru care oamenii fac ceea ce fac, căci mi-e imposibil să înțeleg de ce s-ar coborî cineva într-atât să facă lucruri așa de urâte fără niciun folos... Nici măcar vanitatea, căci nu-i ajută, până la urmă, cu nimic.... sunt prea insignifiantă pe scena publică și nu contez pentru nimeni, în afară de mama și de câțiva prieteni...
Poate și pentru că am tendința să-i înzestrez pe oameni cu niște calități pe care ar trebui să le aibă ei în raport cu o anumită condiție pe care o au sau o pretind și nu-i disprețuiesc niciodată a priori, cum o fac destui. Mă situez față de ei ca și cum mi-ar fi mereu superiori, deși moral cred că destul de rar îmi sunt, pentru că o superioritate a șmecheriei, a egoismului îngust, a nepăsării față de ceilalți nu e superioritate, dimpotrivă. Cel puțin eu nu o voi recunoaște niciodată drept superioritate.
Nu pot să iau cinismul și lipsa de scrupule drept valori demne de împropriat, oricât de la modă ar fi ele acum, oricât de multe beneficii ar aduce... Nu pot, cred că e în mine o atare încăpățânare care nu se poate adapta acestui soi de comportamente pe care le disprețuiesc profund. Și nu pentru că m-aș considera eu fără pată, superioară, cum îmi reproșează prietena mea, ci din alte rațiuni: poate pentru că am avut, cândva, cel puțin, o idee foarte clară despre repere morale, poate că am o judecată mai conservatoare sau mai orgolioasă, poate un fel mai puțin egoist de a vedea lucrurile... Nu știu, dar nu pot să adopt tiparele celorlalți doar pentru că ele aduc foloase imediate și palpabile, nu atâta timp cât, odată, am avut de suferit din pricina lor...
Am încercat să fac lucruri în care nu am crezut niciodată, lucruri pe care le-am considerat mereu greșite și s-a dovedit o eroare fundamentală. Adică am eșuat lamentabil, cu consecințe inimaginabil de dureroase, pentru totdeauna, sunt sigură... Chiar dacă le-am făcut fără intenții rele, chiar dacă am avut, ca motivație, nu circumstanță atenuantă - nu prea cred în așa ceva, nimic nu atenuează un rău, nimic nu face ca negrul să devină vreodată mai puțin negru dacă el așa e - iubirea... Adică, să fiu foarte clară: le-am făcut din iubirea aceea căreia nu i te poți împotrivi, care te face să crezi că ai dreptul să încerci, că poate, poate ți se iartă și greșelile...
Mda!... Iubirea... sau slăbiciunea, în ultima vreme parcă sunt din ce în ce mai mult similare. Căci atunci când iubești ești vulnerabil, ești șubred și transparent, ca un bibelou de sticlă, ca și cum ești în iminent pericol să te spargi la orice mișcare bruscă, neprevăzută, brutală, neatentă...
Iubirea asta de care râd toți, în care nu mai are încredere mai nimeni, pe care nimeni n-o mai crede verosimilă în zilele acestea de cinică și pragmatică viețuire... Pe care, dacă te încăpățânezi s-o mai crezi posibilă, nu ai parte decât de amărăciunea constatării că e o himeră inaccesibilă...
Și totuși, nu cred că nu există iubire atât timp cât eu o pot simți. Nu voi crede niciodată că oamenii nu sunt capabili să iubească, nu mă va convinge asta nimeni și nimic pe lume, chiar de mă vor îngenunchea, probabil, întâmplările prin care-am trecut și prin care-mi va mai fi dat să trec, până la sfârșit. Char dacă oamenii se vor înverșuna să nu mă iubească niciodată - nici n-ar fi o surpriză, doar asta am trăit până acum... Pot crede și accepta doar că nu mă iubesc pe mine, nu și că nu pot iubi în general. Asta e o realitate cu care m-am învățat, că nu-mi este dată mie iubirea. Dar restul?
Pot crede doar că oamenii mint când îmi vor spune mie că mă iubesc, asta pot s-o cred, doar asta am trăit în ultima vreme, doar asta, se pare... Dar nu voi înceta să cred că alții pot fi iubiți și că și ei, la rândul lor, pot iubi.
Ce nu voi înțelege și cred că nici accepta vreodată și-am să mă tot mir e cum pot minți și de ce mint oamenii? Asta niciodată n-am înțeles-o. Nici n-o înțeleg...
Cred că întrebările la care nu am nici acum răspuns pe care să-l pot înțelege și accepta mă vor bântui ani în șir de-acum înainte. Fără leac, căci nu, nu cred că timpul rezolvă nimic!
Niciodată n-o face, doar oamenii o fac. Timpul doar trece, dar inima care resimte acut, dur nenorocirile, nu se vindecă niciodată de la sine, doar pentru că îmbătrânește, ci prin alți oameni, prin alte întâmplări minunate, menite să șteargă orice urmă, să spele orice pată, să vindece orice rană, să înnoiască orice ....
Altfel, pentru mine, timpul nu e decât o amarnică fatalitate.
Nu mă pot amăgi cu nimic, nu-mi pot păcăli cu nimic luciditatea amară. Deși am fost, de atâtea ori, amăgită de ce e în jur... Paradox banal, nu? Pentru că am crezut, cu toată puterea ființei mele, că oamenii trebuie să fie și altfel decât urâți, murdari pe dinăuntru, mincinoși, egoiști, lași... Am crezut și am sperat că ei sunt cum spun că sunt. Ei, mincinoșii, ei, lașii. Am crezut și mi-am lăsat inima pe mâna unor oameni așa, doar pentru că i-am crezut, pentru că n-am fost în stare să-i bănuiesc, să-i jignesc bănuindu-i că n-ar fi sinceri, că n-ar fi adevărați. Și i-am mai și iubit... Doamne, ce i-am mai iubit! Așa de mult că mă doare că trebuie acum să-i văd așa: mincinoși, lași, mici... nedemni...
O greșeală, spun toți. Da, a fost, s-a demonstrat... Constatare amară, care nu-mi folosește, oricum, la nimic, căci îi iubesc și acum, în ciuda a tot ce-au făcut.... atrocități, de-a dreptul...
De ce continui să-i iubesc? De ce i-am iubit? De ce nu i-am văzut așa cum s-au dovedit că sunt? Nu știu, nu înțeleg, iar asta doare teribil și-mi năucește și mai tare stima de propria persoană.... Oricum, atunci n-am putut face altfel, acum nu pot și, probabil, n-am să pot face altfel nici în viitor. Nu am în vene serul neîncrederii, nu știu de ce, dar nu-l am. Sunt mereu o femeie naivă, fără să fiu naivă deloc?...
Probabil mă comport doar mereu ca o femeie proastă, fără să fiu, de fapt, chiar atât de proastă... sau, cel puțin, nu la fel de proastă precum mulți dintre cei pe care-i știu....
Căci, repet, viclenia, ipocrizia, oportunismul nu le pot considera forme de manifestare ale vreunei inteligențe. Pentru mine, inteligența trebuie să aibă, neapărat, măcar o rămășiță de noblețe, ca să pot s-o recunosc drept inteligență, altfel nu e decât ... altceva... indefinibil deocamdată, și pe care nu-l respect. Și, dacă nu-l respect, nu-l pot considera dezirabil și nici nu-l invidiez la cineva. Atât.
Nu m-am schimbat. M-a nenorocit, cred că pot spune asta fără să simt că folosesc cuvinte mari, eroarea de a-i crede și pe ceilalți croiți pe măsura sufletului meu, dar nu știu să fiu altfel... Nu știu cum voi fi altfel, deși poate că mi-ar fi mult mai bine...
Se târăsc spre final zilele acestui martie ingrat, și nenorocit și blestemat... Îmi cârpesc inima și-o resuscitez zilnic cum nu-și poate imagina cineva. Îi trasez zilnic alte tipare cu creta speranțelor și mă străduiesc să nu depășesc marginile fragile, ca să nu clachez. Mă lupt pentru supraviețuire interioară cu toate armele pe care le am. E o trudă care mă seacă de energie și mă umilește. Zi de zi. Dar nu am alegere, căci iubesc viața asta cu patimă și o să mă străduiesc să-i cer la nesfârșit tot ce îmi poate da. Pentru că merit, pentru că de asta mi-a fost dată, s-o trăiesc frumos. Și caut să întrezăresc frumosul chiar și-n noroaiele inimilor celor care m-au dezamăgit arâtându-și-le așa cum sunt, nu cum spuneau că sunt... Și nu cred că sunt cu nimic mai bună decât alții, ci sunt doar un om, biet om rănit, care se înverșunează să nu-și piardă speranța de tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu