Cândva, demult, am văzut un film... Un film despre care mi-am dorit să povestesc, un film pe care l-am regăsit în alte filme, un film care a creat el însuși atâtea povești și a avut atâtea cronici minunate, încât n-ar mai fi nimic de spus despre el. Și totuși, despre filme frumoase e mereu câte ceva de spus, de povestit, de iubit, de revăzut. Un film cu Deborah Kerr și cu Cary Grant e un fel de sărbătoare, iar azi mă simt într-o dispoziție sărbătorească, așa că... am sărbătorit, revăzându-l. (Zâmbesc într-o paranteză: mi s-a spus, recent, că am tendința să dau prea multe explicații pentru tot ce fac și că, uneori, nu e cazul să mă tot justific. Probabil că, în spiritul acestei juste observații, n-ar fi cazul să mai explic de ce An affair to remember, dar, ce să-mi fac, năravul din fire n-are lecuire, așa că am făcut un nenecesar preambul. )
Filmul e din 1957, e un remake al unuia asemănător, din 1934 și a avut parte, la rândul lui, de un remake, în 1994, cu Annette Bening și Warren Beatty, nu mai puțin frumos, dar fără farmecul irezistibil al cuplului Grant & Kerr.
Primul impact emoțional îl are, în buna tradiție a filmelor comerciale hollywood-iene, decorul hibernal citadin, cu Empire State Building profilat pe fundal, peste care cad fonturile roz, în timp ce coloana sonoră, devenită celebră, punctează languros: ”A love affaire is a wondrous thing/ That we'll rejoice in remembering/ Our love was born with our first embrace/ And a page was torn out of time and space... ” Te pregătește, de fapt, pentru o poveste de dragoste romanțioasă, în bunul spirit al sărbătorii Valentine's Day, al inimioarelor și-al dulcegăriilor roz, căci rozul e la americani asociat romance-ului, idilei, kitschului, unui tip de feminitate facilă și accesibilă tuturor imaginațiilor.
Probabil intenția regizorului e atât de ostentativă, încât până și clișeele sunt, și ele, tot roz, la propriu și la figurat: situația, tipologiile de personaje, cocktailul de șampanie...(sic!). E atâta roz încât, pentru elitele sceptice, care se declară sătule de asemenea paradigme de sentimentalism mediocru și aspiră spre straturile mai rarefiate ale unor povești extravagante și cosmopolite, nasul se strâmbă din primele clipe, iar grimasa din dotare parcă încă de când au venit pe lume, se întipărește pe figura plină de superioritate, cu care privesc, condescendent, plebea încă ahtiată de a se mai îmbăta cu asemenea surogate comerciale...
Ei, da, toate obiecțiile pot fi acceptate drept judicioase, dar, până la urmă, dacă i-ai da Cezarului ce-i al Cezarului, nu se poate spune că spectatorul n-a fost, oarecum, avertizat despre conținutul specific al peliculei încă din titlu, afiș ș.a.m.d. Și totuși, de ce-mi place filmul?
Ei, de-abia de-aici începe adevărata lui poveste, de fapt. O fi din cauza lui Grant, cu șarmul său grizonant faimos, în combinație cu feminitatea nonagresivă, subtilă și elegantă a lui Kerr? Nu se poate să nu recunoști că duelul replicilor spumoase și inteligente din debutul idilei e delicios! Ea-l tachinează pe el, dandy-ul care se făcuse faimos din cucerirea tuturor femeilor, fără să țină cont că umpluse paginile revistelor de scandal : ”Prietena ta știe de doamna de pe yacht, Gabriela?”, ca să-i arate că nu-i apreciază deloc ”sportul” pe care-l practică el. ”Sigur, e cea mai bună prietenă a ei” vine răspusnul lui caustic, ca să-i sancționeze aciditatea cu care l-a judecat, citindu-i inscripția din interiorul tabacherei. La fel cum nu se poate să nu-ți placă inimitabilul accent al lui Grant, mișcarea lui ca o alunecare săltăreață prin cadru, rafinamentul lui Kerr, privirea ei intensă și eleganța ei melancolică, prin care dă noblețe chiar și unor replici aparent banale.
Sau o fi din cauză că filmul ajunge cumva, în pofida tuturor obiecțiilor și-a asumatelor șabloane, la inimile noastre și e, realmente, de neuitat?
E de neuitat pentru că e despre renunțare la judecăți dinainte (nu le zic prejudecăți, ci doar mi le asum și eu ca ale mele ... dinainte...), la un stil de viață anterior, la siguranța pe care ți-o dă o anumită zonă de confort moral, la tot, de fapt, pentru iluzie: a iubirii la care jinduim cu toții. Aceea. Marea.
E o replică a lui Kerr care spune totul, în acest sens. O rostește în momentul în care i-a dezvăluit fostului partener că i s-au aprins călcâiele după Ferrante și luptă cu argumentele ei feminine, inconsistente și incerte, în fața ploii lui de argumente, extrem de solide și de valide, totodată: ”Fii realistă, renunță, nu poate să te întrețină, n-o va putea face niciodată, e doar un cuceritor... Poate-am greșit față de tine, îi spune bărbatul potent financiar, trebuia să te cer de soție demult, dar nu-i târziu, nici acum nu-i târziu, nu-i așa? Iar când vede că femeia nu dă semne că ar ceda, scoate și asul din mânecă, supremul: încearcă s-o înduioșeze. ”O, dragă, nu vezi că sunt îndrăgostit?”
Nicio femeie nu rezistă când i se declară dragostea, nu? Genul de atitudine care, de regulă, nu dă greș niciodată: să-i provoci compasiunea cu sentimentele tale redundante, excesive, ca o găleată la streașină plină ochi, ce dă pe dinafară de plină ce e...
Și răspunsul ei e de neclintit. Privindu-l în ochi, cu dârzenie îi spune doar atât: ”Și eu.”(sunt îndrăgostită, doar că de altcineva). E inflexibil, deși blând, și nu lasă nicio portiță de scăpare. E definitiv și tăios, dar limpede precum cristalul, irevocabil cum poate fi doar angajamentul pe care inima unei femei și-l ia.
O femeie curajoasă și atât de nebună, de nesăbuită și de limpede la suflet, încât, pentru ceea ce iubește, își pune pe tavă tot ceea ce are: propria viață. Fără a se codi, fără a-i fi frică, fără a se lăsa învinsă de teama de a o pierde. E o femeie care-mi place, o femeie în care mă recunosc. O femeie care nu face compromisuri în inimă, adică nu acceptă lângă ea un om pe care să nu-l iubească din aceeași inimă, toată. Așa că alege cu inima, chiar de-ar alege o himeră, o prezumție, o imposibilitate...
O femeie care nu se mulțumește cu mai puțin decât ceea ce-și dorește inima ei, care alege conștient, chiar dacă știe că poate alege rău, dar alege răspunsul la întrebarea inimii ei. Chiar dacă pentru lumea întreagă alegerea ei e blamabilă, ridicolă, puțin convenabilă, absurdă chiar...
E o femeie încăpățânată și perseverentă, răbdătoare și tenace, care persistă într-un vis al ei, pentru că vrea să aibă drumul ei...
Cred că de-asta îmi place atât de mult filmul, recunosc, în ciuda tuturor clișeelor pe care le propune el... în ciuda faptului că știi, dinainte, că există posibilitatea ca această călătorie în lumea pe care o propune să nu fie ca... o șampanie roz...
Ceea ce se întâmplă mai departe aproape că nici nu contează, e scenariu... Fatalitatea care-i împiedică să se întâlnească la momentul stabilit, accidentul ei, neprevăzutul stupid, infirmitatea, toate sunt înscrise în scenariul kitsch, dar cu priză la public. Ca-n viață, de fapt, că, uneori, și viața e kitsch...
El, dezamăgit, desigur, suferă în stilul lui, bărbătește - dacă bărbații or fi suferind, într-adevăr, din dragoste rănită și altundeva decât pe platourile de carton de la Hollywood - n-aș băga mâna-n foc!- adică demonstrativ și lacrimogen, persuasiv pentru gospodine: se închide în el, tace, bea un pic și fuge din lume, bine-nțeles! Se întoarce în locurile în care-a fost fericit odată, adună relicvele trecutului, lăcrimează la amintiri duioase, bla-bla-bla...
Iar apoi, desigur, se reîntoarce și ia viața de la capăt, bărbătește, așa cum, cică, sunt învățați și obligați toți bărbații s-o facă: adică înfrângându-și sentimentele inutile, punându-și gratiile cinismului la inimă, ca să se vindece. ”Inimă frântă? sună o replică a personajului când impresarul încearcă să-l consoleze și să-i motiveze că un tablou e prost, pentru că l-a pictat când suferea. Inima frântă nu-i pentru mine.” Și viața merge mai departe, pentru fiecare... Mai nevoindu-se într-un scaun cu rotile- ea - mai făcându-se că nu observă dezamăgirile și consolându-se cu fostele iubite - el... ”C' est la vie! etc.”...
Mda!... Ei, poate că nu-i chiar așa... Urmează, în stilul aceleiași fatalități, revederea, care redeschide răni vechi, răscolind prin inimile și amintirile amândurora. Și, înainte de final: ea-și petrece Crăciunul singură, pe canapeluța ei, învelită cu pledul roșu- imagine emoționantă, devenită subiect de discuție într-un alt film iconic, Nopți albe în Seattle, pe care nici nu mai știu de câte ori l-am văzut, iar îi apare la ușă...ca din întâmplare...
Se duce la ea și face cam ceea ce fac toți bărbații când se simt vulnerabili: minte cu aroganță. O minte că n-a fost la întâlnire, că a venit doar ca să-și ceară scuze și să-i dea un cadou, că... și că... Face pe cocoșul. Bravează. Minte de-ngheață apele! Ca să salveze o imagine, ca să-și ascundă tulburarea și orgoliul rănit, ca să salveze un mit: al Don Juanului impasibil, care nu lasă să i se strecoare nimic pe sub armură până la inimă... Și ea-l ascultă, docilă, înlăcrimată, de pe canapeaua pe care e prizoniera infirmității, a rușinii, a demnității la care nu renunță nici cu prețul lacrimilor și-a sfâșierii de inimă care se simte în mâna întinsă pentru despărțirea definitivă... Finalul? Ei, finalul e... incredibila și obligatoria întorsătură a situației pentru obligatoriul happy-end...
De ce naiba-mi place filmul ăsta lacrimogen și atât de emoționant, că te simți tâmpit uitându-te la ceva atât de puțin verosimil?
Pentru că sunt femeie, pentru că sunt om și pentru că am nevoie, ca toți oamenii dotați cu inimă, nu cu un organ cu întrebuințare doar pentru sistemul circulator, să cred în povești cu final fericit, împotriva tuturor rațiunilor și vrăjmășiilor destinului, de-aia!
Pentru că se întâmplă să fie acolo, în scena aia finală, o emoție de neuitat, care te face mai frumos pe dinăuntru. Căci ei doi știu ce gândesc, fiecare, deși continuă să se mintă și să se joace cu cuvintele, pentru că ei comunică de la suflet la suflet dincolo de cuvinte sau în ciuda lor. Pentru că ei știu adevărul, deși buzele lor rostesc contrariul, căci ea știe ce simte bărbatul acela disimulant și copilăros, așa cum a știut în clipa în care a hotărât să lase totul pentru el.
Pentru că, până la urmă, glasul inimii e mai puternic decât al gurilor conformiste în a spune minciuni salvatoare, pentru că iubirea trece peste orice, chiar și peste ce e de netrecut... în aparență de netrecut.
Pentru că zidurile se prăbușesc atunci când te eliberezi de frica de a fi vulnerabil, de a-l lăsa pe celălalt să te vadă cum ești atunci când îți asumi riscul de a nu te iubi, de a-l pierde arătându-i toată imperfecțiunea ta...
Și asta e minunat la filmul ăsta, e... ”to remember”...
Uitați-vă, dacă nu l-ați văzut! E ca un medicament: vindecă. Vindecă nesperarea, realismul, lipsa de iluzii, neîncrederea în povești frumoase, care există... Care trebuie să existe, căci, fără încrederea în ele, nici filmele, nici viața, nici nimic n-ar mai avea niciun sens... nu-i așa?
Primul impact emoțional îl are, în buna tradiție a filmelor comerciale hollywood-iene, decorul hibernal citadin, cu Empire State Building profilat pe fundal, peste care cad fonturile roz, în timp ce coloana sonoră, devenită celebră, punctează languros: ”A love affaire is a wondrous thing/ That we'll rejoice in remembering/ Our love was born with our first embrace/ And a page was torn out of time and space... ” Te pregătește, de fapt, pentru o poveste de dragoste romanțioasă, în bunul spirit al sărbătorii Valentine's Day, al inimioarelor și-al dulcegăriilor roz, căci rozul e la americani asociat romance-ului, idilei, kitschului, unui tip de feminitate facilă și accesibilă tuturor imaginațiilor.
Probabil intenția regizorului e atât de ostentativă, încât până și clișeele sunt, și ele, tot roz, la propriu și la figurat: situația, tipologiile de personaje, cocktailul de șampanie...(sic!). E atâta roz încât, pentru elitele sceptice, care se declară sătule de asemenea paradigme de sentimentalism mediocru și aspiră spre straturile mai rarefiate ale unor povești extravagante și cosmopolite, nasul se strâmbă din primele clipe, iar grimasa din dotare parcă încă de când au venit pe lume, se întipărește pe figura plină de superioritate, cu care privesc, condescendent, plebea încă ahtiată de a se mai îmbăta cu asemenea surogate comerciale...
Ei, da, toate obiecțiile pot fi acceptate drept judicioase, dar, până la urmă, dacă i-ai da Cezarului ce-i al Cezarului, nu se poate spune că spectatorul n-a fost, oarecum, avertizat despre conținutul specific al peliculei încă din titlu, afiș ș.a.m.d. Și totuși, de ce-mi place filmul?
Ei, de-abia de-aici începe adevărata lui poveste, de fapt. O fi din cauza lui Grant, cu șarmul său grizonant faimos, în combinație cu feminitatea nonagresivă, subtilă și elegantă a lui Kerr? Nu se poate să nu recunoști că duelul replicilor spumoase și inteligente din debutul idilei e delicios! Ea-l tachinează pe el, dandy-ul care se făcuse faimos din cucerirea tuturor femeilor, fără să țină cont că umpluse paginile revistelor de scandal : ”Prietena ta știe de doamna de pe yacht, Gabriela?”, ca să-i arate că nu-i apreciază deloc ”sportul” pe care-l practică el. ”Sigur, e cea mai bună prietenă a ei” vine răspusnul lui caustic, ca să-i sancționeze aciditatea cu care l-a judecat, citindu-i inscripția din interiorul tabacherei. La fel cum nu se poate să nu-ți placă inimitabilul accent al lui Grant, mișcarea lui ca o alunecare săltăreață prin cadru, rafinamentul lui Kerr, privirea ei intensă și eleganța ei melancolică, prin care dă noblețe chiar și unor replici aparent banale.
Sau o fi din cauză că filmul ajunge cumva, în pofida tuturor obiecțiilor și-a asumatelor șabloane, la inimile noastre și e, realmente, de neuitat?
E de neuitat pentru că e despre renunțare la judecăți dinainte (nu le zic prejudecăți, ci doar mi le asum și eu ca ale mele ... dinainte...), la un stil de viață anterior, la siguranța pe care ți-o dă o anumită zonă de confort moral, la tot, de fapt, pentru iluzie: a iubirii la care jinduim cu toții. Aceea. Marea.
E o replică a lui Kerr care spune totul, în acest sens. O rostește în momentul în care i-a dezvăluit fostului partener că i s-au aprins călcâiele după Ferrante și luptă cu argumentele ei feminine, inconsistente și incerte, în fața ploii lui de argumente, extrem de solide și de valide, totodată: ”Fii realistă, renunță, nu poate să te întrețină, n-o va putea face niciodată, e doar un cuceritor... Poate-am greșit față de tine, îi spune bărbatul potent financiar, trebuia să te cer de soție demult, dar nu-i târziu, nici acum nu-i târziu, nu-i așa? Iar când vede că femeia nu dă semne că ar ceda, scoate și asul din mânecă, supremul: încearcă s-o înduioșeze. ”O, dragă, nu vezi că sunt îndrăgostit?”
Nicio femeie nu rezistă când i se declară dragostea, nu? Genul de atitudine care, de regulă, nu dă greș niciodată: să-i provoci compasiunea cu sentimentele tale redundante, excesive, ca o găleată la streașină plină ochi, ce dă pe dinafară de plină ce e...
Și răspunsul ei e de neclintit. Privindu-l în ochi, cu dârzenie îi spune doar atât: ”Și eu.”(sunt îndrăgostită, doar că de altcineva). E inflexibil, deși blând, și nu lasă nicio portiță de scăpare. E definitiv și tăios, dar limpede precum cristalul, irevocabil cum poate fi doar angajamentul pe care inima unei femei și-l ia.
O femeie curajoasă și atât de nebună, de nesăbuită și de limpede la suflet, încât, pentru ceea ce iubește, își pune pe tavă tot ceea ce are: propria viață. Fără a se codi, fără a-i fi frică, fără a se lăsa învinsă de teama de a o pierde. E o femeie care-mi place, o femeie în care mă recunosc. O femeie care nu face compromisuri în inimă, adică nu acceptă lângă ea un om pe care să nu-l iubească din aceeași inimă, toată. Așa că alege cu inima, chiar de-ar alege o himeră, o prezumție, o imposibilitate...
O femeie care nu se mulțumește cu mai puțin decât ceea ce-și dorește inima ei, care alege conștient, chiar dacă știe că poate alege rău, dar alege răspunsul la întrebarea inimii ei. Chiar dacă pentru lumea întreagă alegerea ei e blamabilă, ridicolă, puțin convenabilă, absurdă chiar...
E o femeie încăpățânată și perseverentă, răbdătoare și tenace, care persistă într-un vis al ei, pentru că vrea să aibă drumul ei...
Cred că de-asta îmi place atât de mult filmul, recunosc, în ciuda tuturor clișeelor pe care le propune el... în ciuda faptului că știi, dinainte, că există posibilitatea ca această călătorie în lumea pe care o propune să nu fie ca... o șampanie roz...
Ceea ce se întâmplă mai departe aproape că nici nu contează, e scenariu... Fatalitatea care-i împiedică să se întâlnească la momentul stabilit, accidentul ei, neprevăzutul stupid, infirmitatea, toate sunt înscrise în scenariul kitsch, dar cu priză la public. Ca-n viață, de fapt, că, uneori, și viața e kitsch...
El, dezamăgit, desigur, suferă în stilul lui, bărbătește - dacă bărbații or fi suferind, într-adevăr, din dragoste rănită și altundeva decât pe platourile de carton de la Hollywood - n-aș băga mâna-n foc!- adică demonstrativ și lacrimogen, persuasiv pentru gospodine: se închide în el, tace, bea un pic și fuge din lume, bine-nțeles! Se întoarce în locurile în care-a fost fericit odată, adună relicvele trecutului, lăcrimează la amintiri duioase, bla-bla-bla...
Iar apoi, desigur, se reîntoarce și ia viața de la capăt, bărbătește, așa cum, cică, sunt învățați și obligați toți bărbații s-o facă: adică înfrângându-și sentimentele inutile, punându-și gratiile cinismului la inimă, ca să se vindece. ”Inimă frântă? sună o replică a personajului când impresarul încearcă să-l consoleze și să-i motiveze că un tablou e prost, pentru că l-a pictat când suferea. Inima frântă nu-i pentru mine.” Și viața merge mai departe, pentru fiecare... Mai nevoindu-se într-un scaun cu rotile- ea - mai făcându-se că nu observă dezamăgirile și consolându-se cu fostele iubite - el... ”C' est la vie! etc.”...
Mda!... Ei, poate că nu-i chiar așa... Urmează, în stilul aceleiași fatalități, revederea, care redeschide răni vechi, răscolind prin inimile și amintirile amândurora. Și, înainte de final: ea-și petrece Crăciunul singură, pe canapeluța ei, învelită cu pledul roșu- imagine emoționantă, devenită subiect de discuție într-un alt film iconic, Nopți albe în Seattle, pe care nici nu mai știu de câte ori l-am văzut, iar îi apare la ușă...ca din întâmplare...
Se duce la ea și face cam ceea ce fac toți bărbații când se simt vulnerabili: minte cu aroganță. O minte că n-a fost la întâlnire, că a venit doar ca să-și ceară scuze și să-i dea un cadou, că... și că... Face pe cocoșul. Bravează. Minte de-ngheață apele! Ca să salveze o imagine, ca să-și ascundă tulburarea și orgoliul rănit, ca să salveze un mit: al Don Juanului impasibil, care nu lasă să i se strecoare nimic pe sub armură până la inimă... Și ea-l ascultă, docilă, înlăcrimată, de pe canapeaua pe care e prizoniera infirmității, a rușinii, a demnității la care nu renunță nici cu prețul lacrimilor și-a sfâșierii de inimă care se simte în mâna întinsă pentru despărțirea definitivă... Finalul? Ei, finalul e... incredibila și obligatoria întorsătură a situației pentru obligatoriul happy-end...
De ce naiba-mi place filmul ăsta lacrimogen și atât de emoționant, că te simți tâmpit uitându-te la ceva atât de puțin verosimil?
Pentru că sunt femeie, pentru că sunt om și pentru că am nevoie, ca toți oamenii dotați cu inimă, nu cu un organ cu întrebuințare doar pentru sistemul circulator, să cred în povești cu final fericit, împotriva tuturor rațiunilor și vrăjmășiilor destinului, de-aia!
Pentru că se întâmplă să fie acolo, în scena aia finală, o emoție de neuitat, care te face mai frumos pe dinăuntru. Căci ei doi știu ce gândesc, fiecare, deși continuă să se mintă și să se joace cu cuvintele, pentru că ei comunică de la suflet la suflet dincolo de cuvinte sau în ciuda lor. Pentru că ei știu adevărul, deși buzele lor rostesc contrariul, căci ea știe ce simte bărbatul acela disimulant și copilăros, așa cum a știut în clipa în care a hotărât să lase totul pentru el.
Pentru că, până la urmă, glasul inimii e mai puternic decât al gurilor conformiste în a spune minciuni salvatoare, pentru că iubirea trece peste orice, chiar și peste ce e de netrecut... în aparență de netrecut.
Pentru că zidurile se prăbușesc atunci când te eliberezi de frica de a fi vulnerabil, de a-l lăsa pe celălalt să te vadă cum ești atunci când îți asumi riscul de a nu te iubi, de a-l pierde arătându-i toată imperfecțiunea ta...
Și asta e minunat la filmul ăsta, e... ”to remember”...
Uitați-vă, dacă nu l-ați văzut! E ca un medicament: vindecă. Vindecă nesperarea, realismul, lipsa de iluzii, neîncrederea în povești frumoase, care există... Care trebuie să existe, căci, fără încrederea în ele, nici filmele, nici viața, nici nimic n-ar mai avea niciun sens... nu-i așa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu