Alte lecții

Cred că trebuia să mă nasc undeva la Mediterană, printre leandri și flori de portocali, în soarele ăla ucigător, să nu știu ce-i frigul ăsta gri oțelit, în care trebuie să te miști prin oraș în rezolvarea unor corvezi proletare: plata facturilor, deplasări ici și colo, stat la cozi, inhalat izul oamenilor certați cu apa și săpunul... 

Că sunt blondă și că mă percep oamenii așa, mă minunez mereu! Unii îmi fac complimente, ba chiar avansuri nerușinate - azi, de pildă, ieșind de la compania de telefonie mobilă, unde-am fost să plătesc abonamentul, m-am trezit urmărită pe stradă de-un individ care fusese înaintea mea la coadă la ghișeu și care-mi tot zâmbise, încercând să intre cumva în vorbă. N-am răspuns, evident, dar a fost la fel de evident c-am observat ce voia. Surpriza a fost să constat că individul nu s-a mulțumit să încerce, ci a perseverat. M-a abordat pe stradă, făcând pe spiritualul zgomotos, deși fără să fie neapărat intolerabil mitocan: m-a invitat să trec pe zebră, ca și când ar fi fost a lui, cu un gest larg, în văzul lumii, vorbind tare, gesticulând, lăudându-se că are nu știu ce firmă, nu știu câte abonamente la telefoane și alte baliverne. Iar când eu am zâmbit stupefiată, rușinată parcă de neghiobia lui, prefăcându-mă, așa cum fac de obicei în preajma nebunilor și-a imbecililor, că nu pricep ce vrea, a renunțat și m-a lăsat să trec strada fără a se mai ține după mine. Probabil, ceva din aspectul meu de blondă, deși deloc mai ostentativă azi ca de obicei, l-o fi încurajat, cine știe? mă gândesc, căci altfel nu-mi explic de ce am trăit atare experiență, pentru că nu prea mi s-a întâmplat să fiu abordată pe stradă de tâmpiți... Habar n-am dacă nu-s suficient de atractivă pentru de-alde de-ăștia sau ceva din atitudinea mea nu îi stimulează... habar n-am, cert e că atitudinea mea rezervată l-a liniștit instantaneu pe urmăritorul de la vodafone și am scăpat de teroare. Ce să-mi fac, cred că n-am vocație de femeie fatală, îmi zic în gând și mă resemnez să exist și așa anonimă și fără sex appeal cum mă simt azi, când mă așteaptă un vraf de teze de corectat și n-am nicio clipă aerul de divă în pijamale și cu ochelarii pe nas.
De fapt, m-am bucurat nu doar că am scăpat de urmăritorul prea vesel și exagerat de locvace de pe trotuar, ci pentru că mi-e jenă să constat cât de penibili sunt, uneori, bărbații. Bărbații de joasă speță, bărbații proști. Mi se pare insuportabil să trăiești conștientizându-te așa de ridicol... Mereu mi-a fost teamă de ridicol și mi-e rușine și de rușinea pe care-ar trebui s-o simtă alții când fac lucruri penibile...

Mereu am urât bărbații mici, care nu m-au lăsat să-i respect, să-i privesc cu admirație. Am urât bărbații care nu mi-au lăsat posibilitatea de a-i considera mai deștepți decât mine, căci știu bine că n-am să mai pot iubi niciodată un bărbat mai prost, inferior mie din punctul acesta de vedere. Nu după episodul deziluzionantului meu mariaj, în care-am crezut că se va putea și-așa, vor funcționa lucrurile, nu contează diferența vizibilă de nivel... intelectual... Ba contează, al naibii contează!
Vorbeam mai devreme cu Den, prietena mea, despre atitudinea dezinhibată a unora dintre femeile pe care le cunoaștem, care, deși nu-s nici inteligente, nici frumoase, nici discrete, nici elegante, ci doar ieftine și vulgare, zicem noi conservatoarele de profesoare ”care suntem”, obțin de la bărbați tot ceea ce vor. Fără să se teamă vreo secundă c-ar putea să pară în ochii lor penibile, așa cum le socotim noi, ba chiar cu vârf și-ndesat!
Den spunea că avem de luat lecții de viață, dar mie mi-e imposibil să accept asemenea ipoteză, chiar și cu titlu de amuzament trecător, de câteva minute, în seara zilei acesteia care m-a mâhnit profund. Chiar și numai  ca să alung gândurile negre, care nu-mi dau pace, de când am aflat vești negre despre oameni cu semnificație în viața mea... 

Mă gândesc la prietenul nostru care va trece mâine printr-o operație grea, care, poate, urmează să fie doar începutul unei bătălii inegale cu boala necruțătoare... Mă gândesc la prietena mea, iubita lui, care udă perna de lacrimi de teamă pentru viața lui, de durere pentru viitorul lor, pentru tot ceea ce e nedrept în viețile lor de oameni tineri, puși în situația de-a se confrunta cu nenorocirile... Mă gândesc la el că e un om bun, și blând, și optimist și modest, răbdător în necazuri, tolerant cu răutățile, îngăduitor cu slăbiciunile proștilor, conciliant și cu umor bonom.  Și mi-e tare ciudă că i se întâmplă asta, mi-e tare ciudă, mi-e tare ciudă... 

Mă gândesc la un om pe care-l respect enorm, care, cândva, mi-a salvat viața mie însămi și care azi trece prin clipe grele... Mă gândesc și-mi amintesc, ca și cum ar fi fost ieri, teama mea de-atunci, lipsa de rezolvare a situației cu care mă confruntam, disperarea, ciuda, lacrimile și revolta... Toate, toate pe umerii fragili ai unei femei tinere, pline de visuri la o viață frumoasă, care-și vedea distruse toate speranțele de un diagnostic venit ca o ironie ciudată, ca și cum viața s-ar fi străduit să o facă să înțeleagă că nu-i este dat să se bucure de normalitate, de dragoste, de familie, de nimic... 

Și viața de azi o datorez bunătății acestui om care, deși nu mă văzuse decât o dată sau de două ori până atunci, fără să mă cunoască aproape deloc, decât din poveștile unui soț disperat, speriat și el, că i se stricase jucăria frumoasă și delicată, cu care nu se mai sătura să se laude tuturor, omul acesta ”mare” n-a rămas indiferent la suferința unuia mai mic decât el și a făcut tot ce i-a stat în putință, cu puterea vremelnică de care dispunea atunci, să trăiesc și să-mi recapăt, în măsura posibilităților, sănătatea. Și nu vor fi pentru mine cuvinte suficiente să-i mulțumesc și să-l consider unul dintre cei mai buni și mai generoși oameni pe care i-am cunoscut. Și să mă rog pentru el, ca Dumnezeu să-i răsplătească, mai ales acum în ceas de năpastă, pentru binele dezinteresat pe care i l-a făcut mamei mele, care azi mai are încă pe lume copil.  

Sunt grele lecțiile pe care ni le dă viața. Sănătatea și fericirea sunt trecătoare, puterea și poziția socială la fel. Prietenii te părăsesc deseori, mâna pe care-ai hrănit-o te înjunghie, oamenii pe care nu i-ai lăsat să moară nu te lasă, la rându-le, să trăiești, cei pentru care ți-ai fi dat cândva și viața ajung să-ți fie azi niște străini...  Nu mai judec, de la o vreme, așa de aspru, pe nimeni. Nici pe mine încerc să nu mă mai judec, deși cu mine însămi n-a fost și nu va fi judecător mai aspru pe pământ decât mine. Doar că mie nu-mi prea iese... cu mine nu prea funcționează toleranța mea proverbială... Sau poate și asta nu e decât o iluzie?... Sunt atât de omenește și de stupid om, deci supus greșelilor de tot felul, atât de jalnic și de umil om, încât nimic din tot ce-i omenesc nu-mi mai este străin... 

Se încheie o zi tristă și neproductivă. O zi cu amărăciuni multe, cu deziluzii pe care-a trebuit să le asumi și să le treci pe lista neagră a inimii care n-are, nici de data asta, răspuns pe măsură în cealaltă inimă... O zi cu certitudinea că nu ești, nici de data asta suficient de important pentru nimeni... Of! Poate că te pripești să te întristezi așa, repede, când nu ai niciun semn de la omul care ți-a ajuns așa de repede drag și ocupă, periculos de repede, toate gândurile,  poate, din pricina atâtor dezamăgiri, nu mai poți avea totală încredere în cineva și cazi din speranță prea repede....

Poate că e prea devreme, poate că toate astea vin în timp, poate că trebuie să dovedești că meriți, poate că trebuie să câștigi pas cu pas încrederea, prețuirea, poate că trebuie să ai răbdare și să te mulțumești cu puțin, cu prea puțin, așa neînsemnată și umilă cum ești, poate că doar ți se pare că meriți ... Ei, în definitiv, cine știe?... Nu ești decât o femeie singură, și vulnerabilă și dezarmată că nu a putut să-și ascundă pornirile inimii, care nu știe să mintă și să se poarte precum cochetele colege despre care vorbeai cu Den azi.
În mod sigur, nu vei ști niciodată să fii ca ele, nu vei avea niciodată siguranța, nonșalanța, nepăsarea, impertinența și egoismul unor astfel de femei, care câștigă inimile bărbaților din jurul lor și au tot ce-și doresc, căci în vene îți curge un altfel de sânge, la tine în suflet nu se poartă niciun fel de fard, surogatele nu se vând la preț de tezaur.  

Poate toate astea, poate ești doar un copil mare și speriat de noutatea unei situații copleșitoare de suflet și nu știi cum naiba să-i faci față, să nu ieși și mai ferfenițită...
Uf! Pentru nimic nu mai garantezi că ai răspunsurile corecte. Povara zilei de azi a fost tare greu de îndurat, genele s-au plecat îndelung peste ochii prea triști și-ai luptat cu un soi de dureroase certitudini, pe care le știi de mai demult, dar le voiai năruite pentru totdeauna...
Dar, cine-știe, poate că n-ai motive să te temi, iar mâine vei zâmbi din nou de un cuvânt bun de la cine ți-e dor, de un semn de prețuire și de confirmări ale speranțelor tale și vei crede că n-a fost degeaba nesăbuința de-a primi din nou în inima ta cu colindul...