Încrederea în poveste

Mereu am fost o candidă optimistă, cu rezerve nebănuite de speranță și infinită încredere în povești.
Nu e nevoie de prea mult ca să te ridici din genunchi, de unde erai, pe tărâmul de flacără al inimii. Doar de-un cuvânt, doar de-o confirmare a ta ca om în ochii altui om drag, neprevăzut și, într-un fel, cald, și uman și firesc- deși habar nu mai ai ce-nseamnă firescul, căci ai uitat să-l mai recunoști în cei din jur sau nu l-ai mai găsit...  

Doar de-o ninsoare albă și mută într-o seară de iarnă întunecată ca păcatul însuși, doar de brațe care să te închidă și să te stângă în chingile lor dulci, ca să-ți fie dor să nu te mai desprinzi niciodată, doar de urechi care să te audă și frunte în dosul căreia să se ascundă cineva care să te înțeleagă, doar de privirea care să te vadă cum ești nu doar pe dinafară, doar de voință care vrea să-ți împlinească visurile gratuite și tainice și glas care să te mângâie... Adică, de fapt, esențialul. Adică, de fapt, tot ce contează.
Acum ninge la fel de frumos și de alb ca-n vis... Citesc, ca de obicei, mai multe cărți în paralel- o meteahnă veche și de care nu mă pot dezbăra. Am mereu mai multe cărți pe masă, le deschid succesiv, după cum îmi dictează inima: Paler, O mie și una de nopți, Sadoveanu, Laxness, Cervantes, Marques, Eminescu, Sorescu...
Mă străduiesc să citesc Don Quijote în original. E un exercițiu tare dificil, pentru că spaniola mea nu-i chiar perfectă, iar topica și vocabularul nu-s cele mai accesibile. Cred că am citit ediția tradusă în românește acum mulți ani, într-un exemplar pricăjit din colecția veche a Bibliotecii pentru toți, împrumutat, cu multe note de subsol- necesare, desigur!-, dar formatul mic și mirosul de vechi al cărții nu mi-a priit deloc. 

M-am nărăvit de-atunci să-mi citesc cărțile proprii, fără mirosul altor mâini străine care-au trecut peste pagini, și cum n-am găsit până acum varianta disponibilă în românește pe care s-o consider impecabilă, am ajuns să citesc varianta originală. Un lux pe care, de ce să nu recunosc, nu mulți și-l permit! (sic!) 

Recunosc, mi s-a făcut dor de Don Quijote citindu-l pe Paler. L-am avut de mult în bibliotecă și-am tot amânat să-l deschid. În iarna asta, cu atîta timp liber în vacanță, m-am trezit că m-am împrietenit cu Paler, decoperind, așadar, ce minuni aveam în bibliotecă și le lăsam să zacă nedeschise, în timp ce gândurile mele se îndreptau în direcții tare nepotrivite.
Mă risipeam încercând să îndrept oameni care nu meritau deloc nici măcar o fărâmă de secundă atenția mea, să rezolv probleme insignifiante, cronofage și energofage, și, în general, făceam tot felul de nimicuri în care ne risipim, pierzând din vedere esențialul.
Astfel am ajuns din nou în lumea atât de familiară mie, de poveste medievală, cu eroi himeră croiți mai mult din țesătură eterică de idee și de visuri, decât din carne și sânge. 

Tot mai des văd că mă reîntorc la poveste, probabil pentru că, odată cu trecerea timpului, am nevoie de regăsirea acelor stâlpi de rezistență ai ființei mele: încrederea, speranța, credința, iubirea... 

Dimineață, decojind portocale în mirosul cafelei proaspete, m-am hotărât să trăiesc frumos ceea ce-mi oferă ziua de azi. Doream nesățios să nu mă mai tem de ziua de mâine, pentru că existența ei nu-i nici măcar o certitudine și să nu mă mai condamn atât chiar și pentru simplul fapt că fac umbră pământului.
Probabil mi-a trecut prin gând că nu-s, hotărât lucru, cea mai ticăloasă dintre femei, chiar nu știu de unde atâta infuzie de optimism, dar am ajuns la constatări care se vor mature. Cu obstinație, zice dracul negru de pe umărul stâng... Du-te naibii, îi zic, azi n-am chef de râsul tău sardonic!
N-am reușit, oricât am dorit-o, să fiu perfectă, să nu dezamăgesc pe nimeni. Poate tot ce mi-a ieșit fără cusur a fost să fiu mereu nemulțumită de mine, așa că, la naiba cu autocondamnarea și cu autoreproșurile fără sens, la naiba cu defetismul păgubos! 
Am înțeles demult că nimic în viața omului nu e fără cusur, nu e perfect, nu durează o veșnicie: niciun sentiment, nicio durere, nicio prietenie, niciun legământ, nimic... Noi, chiar și așa severi cu noi înșine cum suntem, suntem cel mai puțin ireproșabili, suntem cel mai puțin infailibili. Nici măcar nu suntem egali cu noi înșine de pe-o zi pe alta, nu suntem unitari și constanți niciodată- așa că, de ce-aș mai alega să vânez vânt cu plasa de prins fluturi a scrupulelor mele morale?
Don Quijote umblă după Dulcineea inimii sale să-și închine ei viața, să-i dea un sens, pentru că fără iluzii mărețe viața nu merită trăită. 
Sensul e credința nestrămutată, chiar de-ar sfida toate regulile lumii încorsetate în principii și-n nu-uri, în iluzia ta care te face să zâmbești, care-ți dă puterea să respiri, care te face să  mergi înainte spre adevărul pe care-l știe doar inima ta cârpită și renăscândă cu fiecare cuvânt, cu fiecare gând spre tine al unui om drag și neprevăzut, atât de puțin plauzibil altfel decât în poveste. Dar încrederea în poveste se înscrie într-un cald și atât de uman suflet pus la colț, care-și cere tot mai des drepturile...