Mita

I-am mituit, mărturisesc! C-o notă de zece... Le-am promis-o în schimbul a două-trei ore din viața lor petrecute altfel. În schimbul vizionării unui film și-a unei piese de teatru. Ca să vină să vadă. Și să simtă... Să simtă ceea ce, poate, n-or să mai simtă, unii dintre ei, niciodată. Sau cine știe?...

I-am mituit pe elevii mei și n-am stat nicio clipă la îndoială să fac asta. Probabil nu a contat prea mult sau poate deloc, dar, dacă pentru unul sau doi dintre ei a schimbat ceva... tot e bine!

I-am dus să vadă săptămna trecută filmul Doar cu buletinul la Paris și să-l vadă în carne și oase pe Mircea Diaconu- probabil o șansă unică în viața lor și astăzi să vadă un Caragiale necunoscut, tragic și apăsător de atâta ”văzut enorm și simțit monstruosul” din oameni, cum el însuși mărturisea.
I-am dus să vadă azi drama Năpasta, jucată absolut superb la Tony Bulandra, la Târgoviște.
Într-o sală mică, întunecoasă și într-o atmosferă sufocantă la propriu, pentru că eram prea mulți și aerul condiționat e un vis... comparabil cu a atinge cerul cu mâna...
Și au văzut un spectacol extraordinar, și o mână de actori minunați, care au risipit nu doar talent cu carul, ci emoție, și generozitate și autosacrificiu...

Aerul sufocant vibra de emoție sticloasă, aproape tangibilă. Dăruirea actorilor a fost, și de data asta, exemplară și-am simțit-o aproape ca un sacrilegiu în condițiile date. Căci nu știu câți dintre ei, copiii cu care-am făcut eu astăzi acest troc... cultural, să-i zicem, au înțeles ceva din regalul de pe scenă.

I-am privit și le-am observat reacțiile: unii au râs, percepând replicile doar superficial, raportându-le la experiențele și la mediul din care provin, alții s-au holbat la actori, încapabili să-și depășească mediocritatea și limitele, unii s-au ridicat și-au ieșit din sală cu câteva clipe înainte de încheierea spectacolului, grăbiți să prindă microbuzele (doar bifaseră nota de zece, pe care, altfel, n--ar fi luat-o niciodată la limba română!), alții n-au rezistat ispitei de a se foi, ca de obicei, pe scaune și-a verifica telefonul mobil... Abia câțiva au privit în tăcere, cu ochii măriți, întâmplările tragice de pe scenă și frumusețea jocului actorilor...
Foarte puțini, dar tot am câștigat ceva!, îmi zic cu un zâmbet chinuit și cu speranța tremurătoare că e așa. Căci doar asta îmi mai da curajul să uit de amărăciunea pe care-am reiterat-o și azi, ca de fiecare dată, în vremea din urmă, când încerc să fac ceva cu copiii, când încerc, ca nebuna, să le arăt că există și altceva decât rețele de socializare, manele și cluburi, când încerc să-i conving... Of, Doamne, să-i conving... ce utopie! Știu, de fapt, că nimeni nu convinge pe nimeni, dacă nu există-n el un sâmbure de ceva bun, ce se poate modela, iar asta e un dar pe care-l au, văd bine, din ce în ce mai puțini oameni... 

Deși m-am străduit să le explic regulile unei elementare bune-cuviințe într-o sală de spectacol, chiar și-așa strâmtă și sufocantă cum a fost sala studio, prea mulți n-au asimilat nimic, preocupați doar de confortul personal: au venit îmbrăcați sumar, plictisiți, văitându-se de căldură...

M-am simțit extrem de rușinată de existența mea de profesoară și m-am simțit ca și cum i-aș fi silit pe actori să facă, într-un fel, ceea ce fac eu zilnic, în timp ce-mi exercit profesia în școala românească și predau literatura română copiilor patriei: vorbesc despre iubire, sentimente, sacrificiu, frumusețea operelor literare, iar ei mă privesc ostili, curioși doar de cum îmi stau hainele și preocupați doar de sms-ul prin care sunt anunțați când vine comanda de sandvichiuri și de alte preparate fast-food...

M-am simțit vinovată că-i fac pe ei, pe actori, oamenii pe care i-am iubit și i-am admirat cel mai mult pe lume încă din copilărie, să-și risipească mărgăritarele...

Mi-a fost, încă o dată, rușine că exist și că... și că...

La ieșire, copiii m-au înconjurat spunându-mi, mulți dintre ei, că ”a fost foarte frumos, doamna!”, majoritatea exprimându-se că i-a plăcut, alții spunând că s-au speriat când au fost spuse unele replici mai tare, unul că el ar fi sărit s-o apere pe Ancuța, ca să n-o omoare actorul ăla, personajul, cum îi zicea doamna? Dragomir!, alții că nu credeau să joace așa de bine...

Mi-am atins scopul, nu-i așa? Chiar și cu prețul umilinței și-al lacrimilor de rușine pe care-am trăit-o în timpul acestei experiențe. I-am adus să vadă și au văzut. Cu ce-o fi rămas fiecare, numai Dumnezeu poate ști. Cu siguranță, unii vor uita, cu siguranță, unii vor reveni la teatru. Măcar de două-trei ori în viața lor.

Am plecat spre casă străduindu-mă să respir, cu gândurile învălmășindu-mi-se prin creier, cu pașii ezitanți, printre castanii care-au văzut atâtea... 

Nu am mai rămas să le mulțumesc celor din teatru pentru faptul c-au jucat doar pentru noi, că au făcut asemenea efort și au bătut atâta drum actorii și au îndurat căldura și tortura olfactivă- probabil nu e prima data nici pentru ei. (Pentru mine e zilnică, în fiecare zi de muncă, dar tot nu ajung să mă obișnuiesc... Ce să-i faci, tot nu m-am făcut mare!...)

Dar le mulțumesc, în gând, în suflet, fiecăruia dintre ei: Deliei Lazăr, lui Liviu Cheloiu, lui Sebastian Bălășoiu, lui Bogdan Farcaș. Știu că sunt niște sacrificați, că nu-i merită orașul acesta- mi-o asum, aruncați cu pietre, dar nu-mi retrag cuvintele și mă înclud și pe mine în ceea ce înțeleg prin ”orașul acesta”, cuvintele de mai sus stau mărturie!

Mă întorc la actori și zic: faceți cea mai frumoasă meserie din lume, vă doresc din suflet să nu renunțați, îmi doresc egoist să rămâneți aici, să mai jucați la Târgoviște pentru noi, așa cum suntem. Sigur există răsplata cândva, undeva. Mulțumim!