Sunt timidă

Sunt timidă- un defect al meu din copilărie, pe care nu l-am pierdut încă definitiv, cu toată strădania mea, din vremea din urmă, de-a mă autodisciplina, de când, mai în glumă, mai în serios, mi-am zis ca-n Caragiale: ”Zoe, Zoe, fii bărbată! ”... 

Așa de timidă, că mi-e greu să-mi exprim, uneori, adevăratele sentimentele față de oamenii foarte dragi, de teamă să nu cad în ridicol. Și așa de pudică în propriile-mi efuziuni, că ajung să las oamenilor chiar impresia unei rezerve, a unei răceli, ceea ce este exact contrariul a ceea ce simt. 

Cu copiii care-mi sunt dragi am fost întotdeauna exigentă, pentru că mi-am dorit prea mult pentru ei să fie buni, să fie mai buni decât alții, să ia de la mine tot ceea ce le pot oferi și, slavă Domnului, am multe de oferit în desaga inimii! (Elevii din clasa la care sunt dirigintă sunt sigură că ar avea multe de spus aici și le dau dreptate, așa este: vreau de la ei mult, foarte mult, de aceea le repet insistent tot felul de lucruri... :) )

În cariera mea de profesoară m-am atașat de toate generațiile de elevi cu care am lucrat, de la prima mea experiență ca dascăl, cu niște omuleți de clasa a patra, care-mi aduceau în pauză jumătate din eugenia lor și-mi spuneau ”domnișoara”- aveam, într-adevăr, douăzeci de ani pe-atunci! :)- până la actualii mei elevi, liceeni care se pregătesc să-și ia zborul spre viața de ”oameni mari”...

Din pricina atașamentului uriaș pentru mogâldețele pe care i-am îndrumat să termine ciclul primar și de care nu m-am putut despărți (în parte, căci totdeauna motivele sunt multiple), am ales să rămân în sistemul de învățământ și să devin profesoară. Și i-am urmat și mai departe, din clasa a cincea le-am fost dirigintă și profesoară de limba și literatura română încă patru ani. I-am văzut pe toți oameni mari, acum pe la casele lor, cu copii și, pe unele dintre fostele mele eleve,  la rândul lor, învățătoare sau profesoare. Ba chiar am trăit bucuria enormă de-a o vedea pe una dintre cele mai dulci și mai blânde copile din prima mea generație de elevi, Daniela, acum învățătoare, simbolic”în locul meu”, la ”școala mea”, făcând aceeași meserie de care eu, cândva, m-am îndrăgostit, iubindu-i cu pasiune pe mogâldețele cărora le pune în mână pentru prima data stiloul și-i învață să scrie, să citească, să socotească, să devină oameni... 

Deși prima mea generație va rămâne veșnic specială, am fost profesoară multor generații de elevi și i-am îndrăgit pe toți, pe fiecare altfel, căci cred, cumva, că de ei depinde, de fapt, modul în care-i păstrăm în suflet... Cine-știe, poate că, de fapt, ceea ce oferim din sufletul nostru nu e altceva decât oglinda a ceea ce primim de la ei- cel puțin într-un mod ideal... 

Mă despart acum de cei care mi-au fost cei mai dragi dintre elevii mei în ultimii 13 ani, copiii pe care i-am simțit cel mai aproape de sufletul meu într-un mod inexplicabil, deși motive am sumedenie, căci am format timp de trei ani o echipă cu mulți dintre ei. Și nu m-au dezamăgit: am muncit cot la cot, am împărțit aceeași covrigi și același frig cumplit în niște zile grele, am lucrat la o grămadă de proiecte, activități, serbări, spectacole, inspecții, cercuri, alegeri, campanii, tăieri de moțuri de bască și alte cele, că le-am pierdut șirul. Nu s-au dat înapoi, nu mi-au zis niciodată nu, nu mi-au cerut nicio răsplată, ”just for fun”, cum se spune mai nou... 

Și totuși, nu din aceste motive i-am iubit atât, ci din altele, intraductibile în cuvinte, profunde și atât de ale mele și ale lor, încât nu le pot explica niciodată. Spun ale noastre, căci iubirea pentru și la această generație n-am simțit-o ca un nume abstract, ci ca un verb care se conjuga zi de zi, la persoana întâi plural. 

Nu le-am fost dirigintă, dar i-am simțit mai ”ai mei” decât dacă le-aș fi fost oficial. Oficial, au fost ”C”-ul, așa cum se obișnuiește în practica școlară, o literă și un profil: real, specializarea științele naturii. Sufletește, au fost colectivul în care am fost eu, acasă. 

Nu i-am menajat deloc, așa cum s-ar putea crede: i-am certat, i-am dojenit cu amărăciune de multe ori, le-am spus nu de și mai multe ori, ne-am necăjit reciproc de multe ori, le-am greșit și mi-am cerut iertare, mi-au greșit și le-a părut rău și i-am iertat mereu, orice-ar fi făcut, căci, în iubire, iubești la celălalt și imperfecțiunea... sau poate în ciuda ei...  

I-am iubit într-un flux continuu, care nu se va sfârși niciodată. Pe toți, la plural, în același fel și pe fiecare în parte, diferit, după chipul inimii lor dezvăluit mie, atât cât au putut, atât cât am avut eu ochi să-l văd, în felul meu, restricționat de rigorile unui formalism din cadrul unui sistem...

Le-am spus-o insuficient și au înțeles-o insuficient, poate, unii dintre ei, dar vina mi-o asum întreagă, căci eu am fost mereu adultul și exigențele, datoriile sunt toate ale mele. Și tot al meu și privilegiul de a primi din sufletele lor de adolescenți, așa cum știu ei mai bine, respect,  apreciere, încredere, entuziasm, căldură. A lor este doar generozitatea cu care dau sincer. 

Sigur, vor pleca spre drumurile lor luminoase, pe care extrem de tare li le doresc luminoase și pentru a căror luminozitate m-am străduit să contribui și eu cu un dram, prin ceea ce am vrut să-i învăț cât le-am fost profesoară. În toate lecțiile din clasă și din afara ei, din orele de curs și din afara lor. Sper că au învățat ceea ce mi-ar fi plăcut mie să învețe și nu vor lua cu ei, ca un balast, și cele imperfecte ale mele, ca un om cu biografie și cu imperfecțiuni ce sunt, ca toți oamenii... 

Nu mi-am luat rămas bun, nici măcar simbolic, de la niciunul dintre ei, pentru că o să-i revăd în următoarele zile, la școală, în proiectul la care încă lucrăm, la examene, la ce s-o mai ivi. Sunt prietenii mei virtuali, sunt în albumele mele de fotografii, dar, ce e mai important, sunt în sufletul meu adânc amprentați, cum nu înțeleg încă... și nici nu trebuie să înțeleagă, căci lucrurile mari sunt ale adulților, adică... tot ale mele. Deși sunt majori în cărțile de identitate, pentru mine ei sunt și vor fi mereu copii. Și ei, și toate generațiile anterioare și toate cele ce vor veni, pentru noi, profesorii, ei rămân copii. 

Din acest motiv, cred că profesorul adevărat își duce ofranda lui de iubire jertfelnică, spălând simbolic picioarele ignoranței ucenicilor, ștergându-i cu ștergarul de răbdare cu care este încins, dojenindu-i fără să-i pedepsească prea aspru pentru puterile lor încă plăpânde, purtându-le de grijă și iubindu-i pe ai săi până la capăt, întocmai ca și modelul lui, marele Învățător. 

Cred că aceasta e o parte a unei explicații... Cred că de-asta m-a revoltat, m-a îndurerat și m-a făcut să iau atitudine, în zilele din urmă, lipsa de îndurare și pedeapsa prea aspră dată unor copii...vinovați, poate, de lene, de inconsecvență, de propriul eșec, cum spunea cineva care nu înțelege că un eșec nu este niciodată unilateral în educație, căci procesul educativ este întotdeauna bilateral... Și profesorul lucrează cu oameni, cu copii,  cu minți și suflete de copii... Iar eu nu pot vedea în ei mai întâi vinovatul, căci eu sunt adultul, iar adultul este mereu primul responsabil. Trebuie să fie, în opinia mea...  

Și totuși, lecțiile profesorului încep cu dăruirea și autosacrificiul. De la domnul Trandafir încoace, profesorul român a rămas un apostol. Victimă a unui sistem și a unei mentalități, el își împlinește menirea doar în măsura în care rămâne mereu generos. Chiar dacă știe că nu îi este întotdeauna apreciată generozitatea sau poate prea puțin... E sarcina lui, dincolo de fișa postului. E sarcina umanității din el. Pe albină, sarcina chemării o ucide, uneori, dar totuși o poartă... 

Mă despart de o generație, de cea mai iubită generație doar formal. În suflet, îi duc cu mine pretutindeni, așa cum și ei duc în lume o parte din mine, căci devin și prin mine, poate într-o măsură infinitezimală, oameni. O mare parte din profesorul care sunt azi i se datorează profesorului meu de limba și literatura română din liceu. Și nu numai, sunt o parte din ceea ce mi-au insuflat fiecare dintre profesorii pe care i-am iubit și de la care am luat, după bietele mele puteri, ce m-am priceput...

Timid, îndrăznesc să sper că, peste ani, nu-mi va fi rușine de cum mă voi regăsi în oamenii care i-am învățat să fie...