Tocmai ce-am văzut Europolis- un film dureros ca o rană. O rană veche, nevindecabilă, pe care-o duci cu tine pretutindeni, chiar dacă, mai tot timpul, te străduiești s-o ignori, ba chiar s-o uiți, ca să poți merge înainte... Ca și cum ar fi fost făcut expres ca să te păstreze lucid, ca să-ți reamintești cine ești. Ca nu cumva să uiți vreodată ce păstrezi în tine, în adânc, ce duci cu tine în lume...
Un film magic despre o Românie de bâlci, unică, sufocantă, deziluzionantă, ridicolă și tragică, carnavalescă și paradoxală, de tranziție și anacronică, totodată, dar reală. Dureros, chiar deranjant și incomod de reală, în ciuda multor sensibilități fardate modern și cosmopolit.
Un film cu hibe, desigur, un film cu sincope narative, dar un film care te marchează profund, ca o palmă peste suflet, ce mai vorbă, un film pe care nu-l uiți prea curând!
Un film care te face să te gândești la ceea ce suntem, ca neam, la ceea ce moștenim de la mamele și bunicile noastre- acel soi de superstiții și de religiozitate primitivă, țărănească, unică în partea asta de Europă.
M-a făcut să-mi amintesc de filmele magice ale lui Almodovar, în special de Volver, un film pe care l-am văzut uimită și fascinată, cu sufletul la gură și cu ochii măriți. Sigur, sunt și multe nereușite și ezitări, dacă e să fim cârcotași, sunt multe de spus, dar nu e cazul aici...
Acum, rândurile acestea nu-s decât radiografia unei emoții. Stârnite de amestecul acesta de sordid și sublim, de o interpretare de excepție, a Adrianei Trandafir, care face un rol splendid, dovedește că e o actriță splendidă.
E credibilă- îmi văd în ea fragmente din copilărie, din mama și bunica, din mătușile mele, din România pe care-am trăit-o eu la țară, prin ochi de copil, nu întotdeauna idilică, nu întotdeauna optimistă.
Ultimele cuvinte din scrisoarea mamei, cu care se încheie filmul, sunt... magnifice: ”Păcătoasă precum mă știți, cobesc tot timpul. Da' sunt mama voastră, așa că mă puteți ierta...”
Rămân multe întrebări și obligatoria privire în oglinda conștiinței noastre, a fiecăruia...
Un film pe care ar trebui să-l revăd, dacă m-o lăsa inima, de prea mult ce doare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu