Ascult la radio, în transmisiune directă, concertul lui Alexandru Tomescu în turneul Stradivarius, din muzica lui Enescu.
Ascult cum sună vioara Stradivarius, vioara vrăjită, în mâinile dedicate și pline de suflet- cred că nu-i o impietate s-o spun, căci muzica vine din suflet, totdeauna muzica adevărată vine din suflet. 

Se cântă sonatele pentru pian și vioară în caracter popular românesc, cel puțin așa spun în programul de la Radio România Muzical. Și chiar sună românește, într-un fel melancolic și grav, ca și cum aș asculta plânsul unei doine în munți, ca și cum aș simți mirosul de brad în indefinitul plai ondulat mioritc... Da, știu, clișee peste clișee, dar asta simt și nu-i niciun soi de cabotinism în rândurile acestea, poate doar platitudini, dar nu-s decât cioburi de gând și frânturi de suflet... Nu cunoșteam piesele muzicale anterior, nu mă pot lăuda decât cu o splendidă ignoranță în materie de muzică clasică, în materie de Enescu, în special, căci nu i-am ascultat decât superbele Rapsodii și Poema română, dar ce-am ascultat mi-a plăcut atât de mult, că mă rușinez încă o dată de cât de puțin din valorile noastre cunosc, cunoaștem cu toții... 

Acum plânge vioara, șoptește tainic o jale a unui suflet înlăcrimat, pe care a reușit s-o surprindă Enescu, un creator genial și un mare român, plecat de-acasă cu dorul de țară să-l mistuie pe vecie. 

Mi-aș dori ca acest splendid concert să fie ascultat de cât mai mulți, măcar așa, o dată-n viață, căci simt undeva, profund,  nelămurit, că e păcat să pleci din lumea asta plină de doruri, lipsit de o asemenea șansă, de o asemenea binecuvântare. Căci am simțit muzica asta ca o binecuvântare, mai ales azi, după o zi plină de întâmplări și imagini care m-au făcut să reflectez la multe amărăciuni din existența cotidiană, de profesoară...

Enescu e un motiv care, în timpurile pe care le resimțim așa de triste pentru nația noastră, fiindu-ne, tuturor, dacă nu suntem cu desăvârșire inconștienți sau cu desăvârșire ipocriți, foarte greu să ne suportăm originea, mă face mândră că sunt româncă... 

Azi, la serviciu, în timp ce repetam la o piesă de teatru pe care urmează s-o punem în scenă peste câteva zile, un copi drag îmi mărturisea visurile lui de-a pleca din țară. E încă unul care vrea să plece de aici, în lumea cea mare, să aibă o șansă. Și l-am ascultat și, ca niciodată până anul acesta, nu m-am mai străduit să-l fac să-și schimbe gândurile... Și cred că e un motiv de tristețe în plus, peste alte trsiteți și nemulțumiri pe care le adunăm de prin viață...
Vioara fermecată cântă la radio, în eter sunt lansate sunete grave, tânguitoare, ce-mi amintesc de jalea buciumului lui Eminescu, de jalea lui Goga, de jalea unui neam întreg... Ce să-i faci, constat cu un zâmbet autoironic, până și-n cele mai simple emoții tot în poezii și-n referințe livrești mă pomenesc că mă exprim, n-am cum să scap de condiția-mi de profesoară!  

Mă gândesc că pe elevul cu ochi vii și inteligenți, atât de drag mie și atât de talentat, pe care-l iubesc ca pe propriul meu copil, l-am înțeles azi a mia oară și nu l-am putut îndemna să rămână, nu l-am putut minți că va găsi aici ceea ce speră...

Cred, cu deznădejde și rușine, că, dacă aș mai avea vârsta lui, și eu, cea care-am plâns de dorul de țară în timpul celor șase luni cât am fost plecată și-am făcut tot posibilul să mă întorc acasă, aș gândi și-aș voi la fel... Și, probabil, foarte probabil, aș pleca și eu spre lumea cea mare și civilizată, în care se pune preț pe om, pe valoarea lui, în care i se acordă un minimum de respect și nu i se taie brutal aripile. 

Nu, nici acolo lucrurile nu sunt roz, departe de mine așa naivitate, căci am văzut cum e și dincolo, dar cred sincer că tinerii pot face altceva doar departe de balcanica noastră labilitate și amoralitate. 

Elevul meu special este talentat la teatru și vrea să facă din teatru viața lui. E pasionat și e plin de visuri și energie. Crede în el, nădejduiește și este entuziasmat. Lucrez cu el și îi văd strălucirea din ochi când spune o replică bine, când înțelege personajul, textul, intențiile autorului, când învață din greșeli.
Nu am putut să nu mă bucur pentru bucuriile lui, căci știu că viața merită trăită când ai un vis de dus la îndeplinire. Mi-am amintit de mine la vârsta aceea incredibil de îndepărtată azi și de alte visuri, pe care le-am abandonat pentru totdeauna într-un sertar de suflet, în vrăjmașe circumstanțe... 

I-am spus copilului meu că singura lui șansă e să învețe, să se educe, să se autoeduce, să depună efort pentru pasiunea lui și să nu renunțe la ea. Să citească, să învețe, să afle, să trăiască frumos. Ce-ar putea altceva să-i spună o profesoară, un om care-a iubit cărțile și care-a trăit exclusiv din ele toată viața? Sper să aibă o șansă- atât de mulți alții n-o au!...

Vioara a tăcut de mult, muzica vrăjită s-a sfârșit, râmân gândurile...