Frumusețea adevărată, odată ce te-a robit, nu se mai poate privi fără oarecare sfială. Parcă ți-e teamă să nu cumva să săvârșești o impietate privind-o, parcă ți-e rușine că te uiți prea atent, prea insistent, deși, de fiecare dată când o privești, ți se pare o neverosimilă și te minunezi că Dumnezeu a binevoit să o facă așa desăvârșită...
Asemenea sentiment încerc de fiecare dată când văd frumusețea sub fiece formă, mă bucur și mă sfiesc privind-o, ca și când n-aș putea suporta o bucurie așa de mare... Și parcă, de fiecare dată, decopăr noi și noi motive de admirație, îmi vine să închid repede ochii, că să-i păstrez pe retină imaginea, pe care sunt așa de binecuvântată că o văd...
De fiecare dată când văd frumusețea, nu mă pot abține să nu mă întorc la nedesărvârșirea mea și, prin comparație, frumusețea mi se pare și mai mare, și mai miraculoasă și mai fascinantă...
A lăsat Dumnezeu atâta frumusețe pe lume, că nu voi putea niciodată să mă bucur îndeajuns, că nu voi putea niciodată să mă satur de ea!
Un chip frumos, armonios, un suflet frumos, o voce frumoasă, o muzică frumoasă, o imagine frumoasă mă fascinează într-un chip indescriptibil, mă face capabilă de un devotament a cărui consecvență, dacă aș pune-o în alte îndeletniciri, probabil aș fi unul dintre oamenii de mare succes.
Dacă asta nu-i frumusețea, atunci ce mai e?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu