despre minuni

Stare: după denii, în Săptămâna pe care strămoșii noștri, cu pioșenie au numit-o cea Mare, și nu degeaba!
Motive: pentru că realizezi că totul, absolut totul e posibil. Trebuie doar să crezi.
Cum vine asta? Iată cum:
Ani in sir cerșești o minune, cu mâna întinsă spre cer, dar cu inima închisă de deznădejde și de mândrie-pentru că acum știu, tot un fel de mândrie se cheamă și atunci când te bizui prea mult pe certitudinile minții tale. Ani de zile te simți nenorocit, nedorit, neiubit, neascultat, pedepsit, vinovat. Ani de zile te obișnuiești să ceri, știind de la început că nu vei primi, deci neavând nicio șansă. Ani de zile de însingurare, uneori chiar de mizantropie.
Și într-o zi, dintr-un sfârșit incert de martie, te hotărăști să ai curaj să te suporți, să te accepți, să nu te mai detești zilnic pentru lașitate, pentru capul plecat, pentru frustrantele clipe în care somnul nu voia să vină și te luptai cu gândurile din spatele frunții, ca Făt-Frumos cu zmeii...
Te hotărăști să fii sinceră și să nu te mai pedepsești inutil și chinuitor, să respiri fără să te mai condamni pentru asta, să accepți că orice greșeală trebuie reparată, chiar și tardiv, nu perseverată la infinit.
Și Dumnezeu nu te bate cu biciul, nu te supune oprobiului public, nu te alungă, ci te primește și duce povara pentru tine, ca să-ți fie ție ușor. Mai ușor. Ca tu să înveți că ești om, că ești limitat și imperfect, că nu poți face lucrurile mereu așa cum trebuie, că ai dreptul să mai și greșești uneori, și să te ridici și s-o iei de la capăt, fără să-ți fie prea de tot rușine de asta... Ca tu să te întorci acolo unde, de fapt, e acasă, și nu în vreo iluzorie locuință pământeană, acasă la Hristos, la speranță, la dragostea care nu se stinge niciodată, la iertarea și la acceptarea perpetuă, la limanul cel liniștit al sufletului tău naufragiat.
Și Dumnezeu îți dă ție, celui dintâi între păcătoși și necredincioși,  răspunsuri așteptate fără speranță, întâmplări care nu pot fi explicate decât în granițele minunii, îți deschide porți și te face să te redescoperi așa cum erai, așa cum trebuie să fii...
Și Dumnezeu, în Săptămâna cea Mare și minunată, te rabdă, pe tine, rău și necredincios mai abitir decât  tâlharul, și te îmbrățișează cu dragoste de pe cruce și te mângâie când nu vezi, de orbit, de deznădăjduit, de mândru și de limitat cum ești, drumul până la El.
Săptămâna aceasta a fost, cu adevărat minunată, cu întâmplări minunate ție și celor de lângă tine, cu răspuns nesperat de bun la dorințele sufletului tău, dorințe pe care le uitaseși într-un colt de suflet, pentru că nu le credeai niciodată posibile...
Se cuvine să mulțumești veșnic, să fii încrezător și să aștepți Învierea, se cuvine să te schimbi și să fii pământul bun din care să rodească sămânța, ci nu spinii care împiedică viața.