Nu mai e timp

Uneori zâmbești ca să strivești între gene o lacrimă de al cărei gust te-ai cam săturat. Reacționezi așa inițial din exercițiul îndelungat al atâtor ani în care-a trebuit să faci frumos la public, să nu se prindă ceilalți că ești cum ești: adică ai deprins gustul sării din fluidul fierbinte care-ți reamintește umanitatea.
Și reflexul acesta te face să te gândești, într-o noapte de primăvară pe care ți-o irosești în fața unui ecran, că nu mai ai timp de nicio irosire.
Nu mai ai timp de pierdut cu fleacuri, cu nesemnificativ, cu credit acordat tuturor, prostește, pentru că lista cu lucrurile pe care le ai de făcut e lungă și te așteaptă.
Nu mai e timp să regreți nimic din ce-a fost și-ai hotărât să treci la capitolul trecut, pentru că nu mai poți schimba nimic și, dacă n-ai învățat lecția, probabil n-ar avea niciun rost să schimbi ceva.
Nu mai e timp să aștepți nimic de la nimeni care nu se hotărăște să dea ceva din sufletul și viața lui, pentru că, probabil, nu are de dat nimic din ceea ce ți-ai dori, de fapt.
Nu mai e timp să te lași furat de binele din tine de oameni care n-au nevoie de el.
Nu mai e timp de pierdut cu drumuri care n-au dus nicăieri. De aproape zece ani știu asta, de aproape zece m-am încăpățânat să merg pe drumuri care se închideau, văzându-mă silită să revin, după aproape zece ani, în punctul din care-am plecat. Cu istorie, cu gustul sării și cu altele, ceva mai amare, cu ceva cute de neșters de frunte(și nu numai !) și cu conștientizarea acută că... nu mai e timp.
Așa că... la naiba cu Pleșu, cu frustrările, cu ezitările, cu complexele, cu mai știu eu ce!!! Am treabă, o treabă extrem de importantă: să risc să trăiesc. Cum o fi, cum o ieși, cum o vrea Cel de Sus, cum m-oi pricepe, dar, cel puțin, nu mă mai sustrag, nu mai stau pe tușă, nu mai aștept în fața unor uși ale căror chei nu le am, s-or fi pierdut demult sau n-or fi existat niciodată, nici nu mai contează, cert e că sunt închise...
Plec la drum, oriunde m-o duce el. Oricum, timp să ma-ntorc... nu mai am.