confesiuni

Am citit ce scria Teo, intr-un post superb, despre cât suntem de mici și despre cât de puține facem pentru noi. M-am gandit mult la asta, cu rușine și cu multe să-mi reproșez mie însămi. Și scriu și aici ceea ce cred, pentru că o cred cu tărie.
Ne e greu sa ne acceptăm propriile limite, lipsuri și imperfecțiuni,  să ne conștientizăm indolența, autosuficiența, sărăcia interioară. Ne e greu și e firesc să fie așa, pentru că suntem slabi și egocentrici, pentru că tărâna atârnă prea greu, iar colțul de cer din noi e peticit și strâmt și abia se mai vede printre gratii. Impuse sau autoimpuse.
Ne e greu să creștem, să ne gândim și la suflet, nu numai la trup și la meschinele, o de-atât de multe ori meschinele!- interese temporare ale lumii în care ne bălăcim, la propriu.
Ne e greu pentru că suntem ai lumii și-i dăm doar Cezarului ceea ce i se cuvine, uitând deseori că mai avem o datorie, mult mai mare, pe care ne mulțumim s-o amânăm mereu, pentru că ne amăgim că mai avem timp. Cât timp ne pierdem cu fleacuri, Doamne, cât timp ne risipim printre nimicuri, răsucind la nesfârșit în gând câte o ideea sărăcă și rizibilă! Cât timp ne eschivăm, ne ferim să ne privim în oglindă și să ne dăm răspunsuri dure și tăioase, poate, dar necesare!!! Cât timp ocolim un adevăr numai pentru că ne doare și nu vrem, idolatri cum suntem, să-l recunoaștem!
Dar dacă măcar câteodată, rar de tot, ne aducem aminte și facem ceva, cât de mic, si pentru bucățica de cer din noi, poate mai e o speranță...
E perioada minunilor și-a speranței și eu cred în minuni. Le-am trăit de-a binelea și mă încăpățânez să cred că le-am recunoscut, deși nu sunt sigură nici acum că le înțeleg pe deplin rostul. Deși toată lumea mi-ar putea spune contrariul, deși uneori și realitățile evidenței profane m-ar putea contrazice, glasul inimii mele spune altceva... Poate că într-o limbă nu îndeajuns înțeleasă de mine, limitată și imperfectă cum știu că sunt azi, dar vorbește și eu îl aud. Și nu se poate, nu se poate să fie degeaba!