În amintirea domnului profesor, cu respect...

Foarte adesea, nu reusim decat sa vedem răul din lume, ne pierdem timp prețios cu nimicuri, uităm să ne bucurăm că trăim, că suntem în fiecare zi binecuvântați cu darurile prieteniei și ale iubirii, că încă îi mai avem pe părinți- măcar pe unul- în viață, că beneficiem de iubirea lor necondiționată și de grija lor permanentă, deși... nu știu dacă suntem mereu vrednici de ea...
Foarte adesea uităm că nu suntem nemuritori și că nu mai avem timp prea mult... Mă obsedează gândul asta, că timpul ne e fărâmă și iluzie, că ne cernem ca nisipul prin clepsidră, că ne ducem în fiecare zi mai jos, tot mai jos...
Ieri am aflat că a plecat dintre noi un om deosebit, pe care l-am respectat și l-am apreciat mereu, deși niciodată n-am fost vreo eminență la materia dumnealui: fostul meu profesor de chimie din liceu.  M-a tulburat vestea asta tristă mai mult decât am crezut,deși niciodată astfel de vești nu te lasă indiferent. Mi se părea neverosimil ca un om atât de vesel, cu un zâmbet special să nu mai fie...
Cu o zi înaintea teribilei vești am zărit pe stradă o mașină asemănătoare aceleia pe care știam că o folosea și în cealaltă ocupație a domniei-sale, aceea de instructor auto și mi-am zis: e domnul Rotaru. L-am salutat zâmbitoare pe omul de la volan, făcându-i semne prietenoase cu mâna și abia apoi, când s-a apropiat, am observat că salutasem un străin, care mă privea mirat... Nu era domn' director, cum îi spuneam noi, foștii elevi, care îl prinsesem în școală și ca director, mai ales ca director... Deși zâmbitor, Gogu Rotaru, cum îi spuneau toți, impunea respect și era temut, dar, paradoxal poate pentru mulți, era plăcut de elevi... Știu și eu, poate pentru că elevii simt, cu sufletele lor mai curate și mai puțin maculate de tot felul de păcate, simt oamenii cu suflet bun...
Ieri, când am aflat că nu mai este printre noi, m-am întristat și-am realizat că domnul Rotaru n-o să ne mai zâmbească acum decât din amintire. Din amintirile fiecăruia dintre noi, felurite, așa cum lasă urme pe pământ un om: cu bune și cu rele, câte le vom fi având toți. Mie îmi va zâmbi mereu blând, bonom, inteligent, privind pătrunzător pe sub sprâncenele stufoase, amintindu-mi că de la dumnealui am învățat să-mi placă bruma de chimie organică pe care-o știu, deși în clasa a IX-a tot de la dumnealui am luat primul meu 4 la chimie...
La final, când mergem toți să ne odihnim după osteneala vieții acesteia zbuciumate și caleidoscopice, ceea ce rămâne după noi este amintirea a ceea ce-am însemnat pentru cei din jur. Și dacă ei, ceilalți, ne păstrează vii în gândurile lor și le-am făcut viața măcar cu o frântură de zâmbet mai frumoasă, cred că e important.
Știu că rândurile mele ar putea părea ușor patetice și... mi-o asum...Dar, în ciuda faptului că știu asta, îndrăznesc să spun că e uman, că e firesc și normal să nu ne fie rușine cu ceea ce simțim.
Iar eu, azi, spun că mi-e mai tristă și mai săracă lumea fără domnul profesor... Dumnezeu să-l odihnească în pace!