Nu ştiu nimic despre multe, încă privesc realităţile vieţii laice cu ochi de copil, încă trebuie să aflu despre ele trăind. N-am citit destul, n-am trăit normalităţi prea multe, n-am termen de comparaţie încă pentru multe ...

Trăiesc zilnic lângă oameni pe care nu-i cunosc îndeajuns, care se ascund inocenţei sau, mai bine-zis, poate, ignoranţei mele, nu ştiu nimic , nu înţeleg multe şi mă tem că pe multe nici nu voi avea şansa să le aflu...

Încă citesc despre viaţă şi oameni reali, care-mi par inaccesibili şi departe, tocmai pentru că mă izolez pe frântura mea de Atlantidă, sortită pieirii dacă... Cu atâţi de dacă pe lângă mine, vrăjmaşi, mă sufoc într-un fel de viaţă de provincie insuportabilă şi inacceptabilă.

Cum ar fi dacă, într-o zi, dezbăraţi de prejudecăţi absurde în care-am crescut, am fi liberi, am fi amorali, am fi egoişti şi inatacabili, încât ne-am permite ceea ce în filme şi-n cărţi e viaţa cea adevărată.

Ce înseamnă adevăr? Ceea ce trăim, ceea ce ne doboară în fiecare zi şi ne destramă, apropiindu-ne de moarte sau ceea ce ne-ar putea înălţa spre scopul nostru cel adevărat? Dacă adevăr e ceea ce trăiesc azi şi acum, atunci nimic nu-i adevărat, nimic nu-i bun şi frumos, nimic nu-i cu sens, totul e anapoda şi grotesc. Dar lumea cică are sens, e făcută să aibă sens, şi gust şi de toate, e făcută să fie spre adevăr, şpre bun şi spre frumos...

Şi-atunci, ce mai poate rămâne adevărul, ce şansă mai are , decât aceea de a fi plăsmuirea visării nostre, elanul spre firesc şi bun, spre zâmbet şi împlinire?...

Atunci, ceea ce trăim nu-i decât un coşmar anapoda, din care trebuie, trebuie, trebuie să ne trezim...