Ai tăi, ai mei și-ai noștri

Lucille Ball și Henry Fonda într-un film idilic, o comedie plină de clișee ale vieții de familie americane, "Yours, Mine and Ours" din 1968, tocmai văzută pe aMC, mi-au readus zâmbetul pe buze după o zi care amenința să se sfârșească rău. Am râs cu lacrimi, la o poveste în care doi văduvi, fiecare din ei cu câte un număr considerabil de copii, opt ea, respectiv zece, el, dau Americii anilor '60 speranța că în viață există și o a doua șansă. 

Evident, scenariul ușurel și neverosimil, dar salvat de carisma lui Fonda, departe de a da tot ce poate, doar rezervat și lejer aici, și  de vioiciunea Lucillei Ball. În plus, scenele numeroase cu copii din cadrul domestic, cum e, de pildă, repartizarea celor 16 în dormitoare după model cazon, scena micului dejun în care sunt consumate cantități pantagruelice de alimente, problemele adolescenței tratate și rezolvate cu tact de către părinți dau filmului o anumită savoare inocentă, care te binedispune și te face să-i urmezi în poveste. 

Tonul general al filmului este unul optimist și știi dinainte că finalul va fi de un optimism edulcorat. Căci vorbește despre puterea speranței și despre perseverența în valorile tradiționale, iar asta, în America anilor șaizeci era încă must-have, așa că lucrurile trebuia să se termine bine, gen ”au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. 

Cei doi, plus ceata de copii, reușesc până la urmă să devină o mare familie fericită, în plus, totul culminează cu apariția unui nou membru al familiei North Beardsley, astfel că apare și ”al nostru” legalul, cum se vede treaba că e laitmotivul filmului.
Imaginea femeii este valorizată extrem, femeia- mamă este o superwoman: nu uită de faptul că este femeie (se gândește să se recăsătorească, deși posedă nici mai mult, nici mai puțin decât opt copii), are grijă să fie atractivă, seducătoare ( merge la întâlnire și-și pune gene false), dar nici nu se dă în lături de la sacrificiu: amână luna de miere pentru că unul dintre copii e bolnav, e prezentă la școală, când altul are probleme și este pedepsit, are ideea salvatoare, generatoare de armonie, de a-i adopta și pe copiii soțului, cu prețul unor economii financiare (căci în America totul costă, au grijă producătorii să insereze și asta!) ba devine mamă și a noua oară, îndulcind totul tipic hollywoodian. Și, culmea eroismului,  femeia are capacitatea de a renunța la prezența bărbatului lângă ea în perioada sarcinii, căci îi înțelege nevoia soțului de libertate, de a-și urma pasiunea, de a-și duce la îndeplinire un vis. așa că-l lasă să se reîntoarcă în marină, pe vas, deși el, erou contemporan pe altarul datoriei și al căminului, responsabil și cu grija familiei supradimensionate, vrea să rămână pe uscat.  Ba, mai mult, ca să-l convingă să plece, îi ascunde sarcina și-și asumă toate responsabilitățile creșterii copiilor. Aproape că-ți vine să zici: wow, ce capacitate de organizare, ce femeie, dar ești prea cu picioarele pe pământ și accepți conveția cinefilă, pentru că ai nevoie de-o gură de oxigen și pentru Fonda, care, deși într-un rol stereotipic, e totuși Fonda... 

Toate situațiile sunt clișee destul de uzitate, prin care se iconizează idealul american despre femeie ca soție și ca mamă. Un fel de Smaranda lui Creangă, dar mult cosmetizată și mai puțin lirică! 

Film ușurel, din seria altor câteva,  Cheaper by the Dozen, prin 1950, respectiv două  remake-uri prin 2003 și 2005, ca dovadă ca ideea a prins la americani și o să mai prindă încă. 

Mesajul transparent al filmului este condimentat - cum altfel, în filmele americane, dacă nu cu inevitabile situații tipice?-  cu ceva lirism, gen cântatul colindelor de Crăciun în jurul bradului și cu obligatoriul prozelitism al valorilor Americii: credința în justiția pentru care societatea tradițională are un adevărat cult, în valorile democrației și în forța militară a armatei, din care, evident, nu putea să lipsească legendara marină americană.
Astfel, filmul se termină cu asigurarea viitorului, atât din punct de vedere demografic, cât și ideatic: cel mai mare dintre băieții familiei se înrolează în rândul celebrilor pușcași marini, iar familia uriașă îl conduce câțiva pași, nu mai mulți-la insistențele lui, desigur!- și nu mai departe de peluză, fluturându-și mâinile demonstrativ, în urma celui care pleacă spre vas cu iconica paporniță verde legănată în mâna dreaptă. 

Imagini cu care milioane de americani s-au hrănit și și-au educat odraslele, devenind nația care este azi, ale cărei obiceiuri contemporane le copiem adeseori, fără a le înțelege și împrumuta și valorile. Imi vine în minte imaginea legendarului Elvis Presley, a cărui înrolare, după modelul infailibil, a făcut înconjurul planetei și a dus mai departe ”the american dream”...
Inevitabil, am meditat puțin la valorile noastre transmisibile din generație în generație și... am cam avut o problemă în a le recunoaște pe cele pe care le-aș trece pe o listă standard.. poate în afara grătarelor de 1 Mai și hulpăvitului mititeilor și bericilor în cadrul adunărilor plebee... Ei, sigur sunt prea aspră, dar nu m-a ajutat ziua asta și contactul internautic cu tânara generație a patriei cvasianalfabetă, dar plină de tupeu și autosuficiență, așa că-mi găsesc singură o scuză!

Una peste alta, am râs deseori cu lacrimi, scene numeroase în mișcare, dialoguri vii, pline de umor savuros și bonom, o oază de bunădispoziție și o pilulă antistres de efect.
Îmi dau ca temă de vacanță reluarea bunul obicei al fetei cu filme frumoase de-a vedea filme, în schimbul altora, căpătate în ultima vreme, mult mai nocive și mai cronofage. 

Speranța

Mi-a plăcut maxim!
Pentru că mă face să simt că și eu colorez cerul meu cu steaua mea sau... și mai bine, colorez întreg cerul cu stelele visurilor mele.
Mă simt omulețul de pe scară, silueta urcătoare, temerară, perseverentă, singuratică, irațională și altfel, care nu se lasă, își urmărește un vis persistent și face ca lumea să fie frumoasă, dă lucrurilor un alt sens, în ciuda a toate cele ce-i stau împotrivă.
Sfidez absurdul și vrăjmășia de până acum și... e bine.
”Stelele care cad...se duc pe un alt cer” cântă cei de la Taxi, formația pe care-o iubesc de ani de zile, cu versuri inteligente, pe sufletul meu. Și ”oricum ar fi, ai în față o zi, mergi pe ea”... așa-i! :) 

Ce vrei tu? Ei, o nimica toată: o minune! :)))

Vorbesc cu un fost elev despre una, despre alta. Mi-a fost tare drag cât mi-a fost elev, i-am fost la fel de dragă cât i-am fost profesoară. A învățat literatura română și, de multe ori, mi-a dat motive de bucurie profesională, văzând că înțelegea cum trebuie ce spuneam și rezona la ce-i spuneam eu, că îndrăgea literatura, că-i plăcea să citească și mă făcea să mă bucur că am ales această profesie. N-a fost singurul, la fel cum nu sunt puțini cei cu care vorbesc și, peste ani, depănăm amintiri, povestim despre viață, pur și simplu, nemaifiind condiționată de rigorile aferente din timpul școlarității, care ne obligă, oricât am fi de permisivi, la o oarecare... distanță. 

Mă întreabă despre preocupări mai vechi sau mai noi, despre singurătăți- a mea, nu a lui- și-mi spune, printre altele, că el crede că mie mi s-ar potrivi un bărbat care să-mi recite poezii. Îl contrazic, desigur, și-i dau și ceva lămuriri, printre care și aceea că suntem oameni și, dincolo de catedră, avem nevoi normale, banale uneori, ca ale tuturor oamenilor suficient de concreți, cu picioarele bine ancorate în solul patriei, nu al seraficilor nori. Schematismul și clișeele sunt peste tot, așa că nu-l condamn pe fostul meu elev, căci înțeleg că el a avut intenții laudative, ca să-mi explice, probabil, cum m-a perceput ca profesoara îndrăgostită de poezie, sensibilă și visătoare, care-am încercat să fac tot ce-mi stă în putință să-mi fac meseria bine. Să conteze, să ajungă mesajul meu până la ei, să îi conving să citească și să iubească literatura.
De la această discuție, în timp ce stau eu ca Moromete, nu cu capul în mâini pe piatra albă de hotar, ci mult mai comod, la mine în bucătărie, străduindu-mă să extrag câțiva sâmburi dintr-o felie rubinie de pepene, îmi zboară gândul la altele, mai profunde și mai sâcâitoare, de fapt.
Îmi vine să râd să mor, nu alta, de modul în care suntem percepute noi, femeile, în general, iar cele care avem, din întâmplare sau nu, o profesie ce implică și poezia, prin excelență. Toată lumea crede că ne plac clișeele, probabil dintr-un mod superficial de-a percepe sau a înțelege ceva ce nu le este propriu. Poate e mai simplu așa și-n mod natural mai lesne de rezolvat o dilemă, căci, de ce să nu recunoaștem, ceea ce nu înțelegem ne explicăm simplificând, recurgând la analogii, la situații cunoscute, în care paradigmele funcționează.
Mă gândesc, cu un fel de revoltă amuzată, după modelul aceluiași raționament: oare, dac-aș fi fost, de pildă, fierar-betonist, s-ar crede că mi s-ar potrivi un bărbat care să-mi aducă un brat de fier forjat sau să-mi toarne ceva betoane în fața ușii?

De fapt, de foarte puține ori în viața reală, cu adevărat oamenii își aleg ca tovarăș de viață pe cineva la fel cu el, cu exact aceleași preocupări, cu exact aceleași pasiuni. Probabil, din dorința de diversitate, de-a evita monotonia, căci nu-mi pot imagina ceva mai plictisitor decât să te vezi în dublu exemplar în cel de lângă tine. Unde-ar mai fi frumusețea, armonia care se obține tocmai prin diversitate?
Nu cred nici că oamenii trebuie să fie diametral opuși, cu preocupări absolut diferite, ba chiar care se exclud reciproc, am încercat pe... viața mea, ca să zic așa, e un dezastru absolut! Și ca demonstrația să fie completă și scopul persuasiv îndeplinit, profesoara din mine dă și exemplul, luat- cum altfel?- din viața ”proprie și personală”: nu poți, de pildă, să ai prea multe în comun și o șansă reală la conviețuire civilizată tu, care-ai citit o grămadă de cărți, cu cineva care n-a citit în viața lui nici măcar una! E... imposibil, cred că s-o fi și demonstrat științific, cercetătorii ăia celebri, englezi sau ce nație or mai fi fiind, sigur n-au stat degeaba până acum!
De fapt, n-are legătură profesia cu ce vreau de la un om, ci cu ceva mult mai profund, mai important decât atât. Știu, știu că femeile sunt complicate, dar trebuie ascultate și descifrate, chiar și cu un uriaș efort de voință- rezultatele, în caz de constanță, sunt totdeauna mai bune pentru bărbați, ei câștigă întotdeauna mai multe cu... ”puțințică răbdare”, vorba lui Trahanache!...
Nu, domnule, nu vreau serenade, nu vreau poezie de la nimeni, sunt eu plină de poezii în suflet și-n memorie, la ce mi-ar mai folosi altele în plus? Nu vreau declarații siropoase și nu suport adjectivul ”dulce” în cantități  mari în nimic - nici ciocolata nu-mi place prea dulce, deși nu mă pot abține niciodată de la o combinație rafinată, cu mentă sau portocale! :) Nu-mi place siropul sufletesc, nu vreau niciun fel de exhibiționism romanțios, nu vreau dedicații și nici recitări sub clar de lună, e plină literatura secolelor trecute de ele și nu-s chiar așa de retrogradă, pe bune!
Vreau... autenticitate, adevăr, sinceritate și toată seria sinonimică în materie de suflet! 

Mi-e de-ajuns intensitatea fierbinte a privitului în ochi și sinceritatea dindărătul acelor ochi care știu să-mi vadă sufletul, fără prea multe declarații și îndoielnice dulcegării, căci voi ști eu și inima mea să înțeleagă ce trebuie- nu-mi subestimați inteligența! Mi-e de-ajuns  ochii care să mă vadă frumoasă și să-i simt eu că mă văd așa, să mă conving eu că mă văd așa! Nu vreau să-mi spună cineva doar... așa..., ca să bifeze și asta pe listă, c-aș fi frumoasă, căci n-o voi crede în ruptul capului - așa-s femeile, paradoxuri pe două picioare! Deși, nici să ne ignori complet nu e bine, să nu fii în stare să ne faci în viața ta un compliment, ca un bou autosuficient care ești, crezând că, oricum, n-avem nevoie! :))) Ba avem, dar sincere și când trebuie!
Am nevoie de exclusivitate și sinceritate în tot: în cuvinte și declarații, dar mai ales în suflet! Căci atunci când un om îmi spune că mă iubește și că mă place, aștept să-și asume ce spune deplin și să se comporte în consecință. Să înțeleagă că un cuvânt, odată rostit, cântărește cât o lume întreagă și, ceea ce spune, să mi-o spună numai mie, nu concomitent și altora, căci vorbele lui ar cădea previzibil în derizoriu- și-atunci să nu vă mai mirați că nu vă mai credem când le auzim, domnilor, e plin vântul de vorbe! :)

Am nevoie de constanță în sentimente, de perseverență și curajul unui bărbat de-a mă iubi mai presus de aspectul fizic, care știe toată lumea că primează la ei, dar eu mă încăpățânez să nu-i cred chiar atât de imbecili! Da, o femeie spune: am nevoie ca pentru tine să fiu frumoasă chiar și atunci când nu sunt deloc frumoasă, când mă trezesc cu cearcăne, când zâmbesc și mi se văd ridurile celor 38 de veri viețuite... din toată inima! Și nu întotdeauna zâmbind, ci deseori în lacrimi, cu disperare, cu amărăciuni, ca ale tuturor oamenilor ce trăiesc cu sufletul la vedere, în vitrină, fără  teatralitate, dar și fără ipocrizii. Și de-aia sunt și așa de ușor și de deseori de rănit, căci sunt vulnerabili, dar au curaj să recunoască faptul că sunt... Și voi sunteți, sunt sigură!
Am nevoie să aibă un om răbdarea de-a face totul să mă convingă și de-a aștepta să mă conving, ca Toma, să cred în adevărul inimii lui, chiar și atunci când eu, obișnuită atât de mult cu neiubirea din partea celorlalți, am tendința să nu mai cred în nimic, nici măcar în dovezi... 

Am nevoie de sentimente pe termen nedeterminat, cum spunea fostul meu elev... Într-o lume în care totul este cu termen de valabilitate limitat: răbdarea, pasiunea, sinceritatea, cuvântul dat, chiar și inimile, absolut tot, cred că noi, femeile, în general, avem nevoie de asta, ca de-o insulă în mijlocul unui ocean de nesiguranțe...

Și, da, că toate femeile avem nevoie de asta, deși uneori n-o recunoaștem, am nevoie de tandrețe, de curaj când eu nu-l am, de tărie de caracter să nu mă schimbe la prima tentație pe alta mai... ieftină și mai apetisantă sau mai disponibilă, de-o inimă ca a mea... și gata să meargă, pentru un om pe care-l iubește, până peste marginile imposibilului... și chiar mai departe!... 

E clar: am nevoie de-o minune, adică să fac bine și să-mi pun dorințele-n... cui! :))

În așteptarea furtunii

Se anunță furtună. E o veste despre iminența furtunii peste tot: în cer, în aerul electrizat parcă, în conversația cu taximetristul care te-a lăsat în fața blocului, în postările de pe bloguri, pe facebook, ce să mai vorbă lungă, zici că preocuparea majoră a lumii e furtuna asta!
Va fi furtună, așadar, îți zici încă din timpul cinei, când ai observat pe cerul înserării din centrul vechi primul fulger galben peste turlele în înterminabilă renovare ale Bisericii Târgului... O furtună ca toate furtunile, care nu te va lăsa să dormi, căci nu dormi când e furtună, de ceva vreme nu mai dormi. Ți-e frică. De ce ți-e frică, nu știi prea bine să spui, căci nu siguranța personală e o problemă, nu te temi și nu te-ai temut niciodată c-o să ți se întâmple ceva, ci e, cu siguranță, o altfel de frică, mai profundă decât asta... Poate de golul din jur, de conștientizarea enormității și valabilității cuvântului ”nimeni”, căci e teribil de intensă singurătatea când e furtună...
Poate pentru că nu simți sentimentul acela comun, de siguranță, pe care ți-l dă existența cuiva, care să te facă să te simți ocrotit de toate relele lumii, la adăpost de orice...
Poate că e în noi toți o nostalgie a copilăriei, a vremurilor de demult, când erai copil și-i spuneai mamei, cu glasul șoptit și cu ochii măriți, cu inima bătându-ți să-ți spargă coșul pieptului mic și chircit sub cearceafuri, cine știe ce spaime copilărești, iar mama te liniștea mereu, și-ți spunea că nu e nimic, că totul o să treacă, la fel ca și furtuna, că poți să adormi la adăpostul brațelor și glasului ei liniștit...
Poate pentru că e vară fierbinte și nu-ți poți destăinui nimănui, la ceas misterios de noapte, spaimele și neliniștile tale de femeie, vulnerabil și onest femeie, și nevoia de răsfăț, puțin, măcar puțin de tot...
Poate pentru că alături nu e nimeni, de mult nu e nimeni, de prea mult timp... Nicăieri nu e nimeni, de fapt...
Cerul e brăzdat de fulgere magnifice, atmosfera e plină de tensiune, la propriu și la figurat, în casă  e la fel de cald ca toată ziua, o căldură lichidă care curge peste toate, deși vântul zbuciumă perdelele, iar aerul care pătrunde de-afară e și el un val fierbinte...
Asculți Nat King Cole, ți se pare perfect armonizat cu totul și nu poți dormi- dulce insomnie de vară fierbinte, moale, catifelată! O mie de fluturări de suflet, emoție și gânduri amestecate, brăzdate doar de pâlpâirile fulgerelor care înflăcărează cerul nopții acesteia fierbinți, cu o lună cât roata carului- imaginea pe care-o postezi pe wall-ul inimii tale de camelie...
Un fluture s-a rătăcit pe ecranul laptopului, atras de albul ecranului pe care așezi cu migală litere negre și mărunte ca furnicile, să desenezi un fel de pastel al nopții de cuptor- în calendar și-n alte feluri de măsuri... Și inutile, ca mai toate lucrurile pe care le faci în ultimul timp, zice îngerul negru al rațiunii treze, treze mereu, chiar și-acum!

Te analizezi cu atenție și te simți pe dinăuntru entuziastă și  gata de înaripare, căci, în ciuda tuturor absențelor prea deplin și prea amar conștientizate, așteptarea furtunii nu e un fel de iminență seacă, banală, fără nimic spectaculos, ca la oamenii ”firești”, ci o emoție care promite la fel ca și primul tunet ce se aude acum...  

Nat cântă Fascination, iar tu îți simți inima nestăvilită ca o furtună devastatoare și, deși încerci s-o convingi să fie rațională, matură, rezonabilă, de profesoară care știe ce e posibil și ce nu, care știe ce se cuvine și ce nu, ea-ți spune pe limba ei, pe care-o recunoști cu neliniște- căci vă știți de muuult și vă înțelegeți prea bine- că e adolescentă și că nu poate decât așa...
Doamne, la ce bun toate restricțiile pe care ți le impui, la sfatul îngerului candid și canonic de pe umărul drept, la ce bun toate precauțiile, toate regulile pe care încerci să le impui și să le respecți tu însăți, când inima e nebună, nebună, nebună?... Nesăbuită, nesăbuită, nesăbuită...
Vocea lui Nat se dublează, deodată, de un zgomot binecunoscut: plesnetul picăturilor de ploaie pe balcon... A-nceput, deci! Fie binevenită, afară și-n toate cele ce vor fi!
  

Pe dinafară

Afară, o căldură ucigătoare. Am fost nevoită să merg câțiva pași pe stradă, să rezolv ceva probleme și-am simțit că mă topesc și că mi se pârjolesc umerii goi- o alegere vestimentară neinspirată, dar orice fel de haine îmi par o deja povară. 

M-am întors în casa prea călduroasă și ea, cu o senzație de pustiu sufletesc pe care-o știu prea bine, de ani... Parcă port în suflet toată tristețea lumii. Așa, fără niciun motiv, fără să se fi întâmplat nimic deosebit... Doar ziua asta de vară în care te simți altfel, pe dinafara tuturor normalităților...
E singurătatea, mi-am zis, o să treacă!
Nu trece... Nu trece cu nimic... nu azi, nu acum.
Am terminat încă o carte, am început alta... Mi-e dor de verde, și de munte, și de oameni care-mi plac și de râs zbanghiu, cum n-am mai râs de muuult... cu foamea unei respirații după ce ți-ai ținut mult timp răsuflarea... 

Îmi fac prea multe griji pentru toate, am prea multe gânduri în cap și simt că-mi plesnesc tâmplele de tensiunea inutilității și intensității lor. Sunt gânduri și reziduuri de tristețe pe care nu le poți spune nimănui, căci în fața oamenilor trebuie să ”faci frumos”, să pari în regulă, să nu plictisești pe nimeni cu ale tale, să rămâi discret și tăcut, ba chiar și să zâmbești, ca și când ai fi ok. Orice tristețe de pe lume se vindecă prin iubire și atenție din partea altor ființe umane, dar astea-s un lux pe care se pare că nu mi-l permit. Mă obișnuisem demult cu neiubirea, cu singurătatea, cu dimineți și zile întregi doar cu mine însămi, singura certitudine. De ce naiba o fi durând azi așa? 

O să treacă, or să treacă toate, îmi zic... și dacă-mi zic suficient de mult și de des, poate c-o să și încep să cred. Cică și creierul poate fi mințit cu perseverență, doar n-o fi al meu mai cu moț decât altele! 

Încep o carte nouă, poate-poate... Azi, Rilke, singurul său roman. Mă credeam mai deșteaptă, dar constat că sunt încă proastă, încă neștiutoare, că am încă atât de multe cărți de citit, atât de multe lucruri și de idei de aflat, încât ar fi o prostie să-mi mai pierd încă alte ore cu ochii pe fereastră, privind în gol sau torcând aceleași certitudini triste ale ființei mele. Hai, inimă, curaj! Ce dacă nu-i e nimănui dor de tine? Ei, oi trăi și-așa, nu se face gaură-n cer, cum zicea mamaie, cu înțelepciunea ei țărănească, autentică.
Problema ta azi e că simți că treci, că trece timpul tău inutil și ți-e frică de asta, cum zice Rilke, ”ca viața ta să treacă și să nu fie legată de nimic, asemenea unui ceas uitat într-o cameră goală”...

Azi Adi, colegul meu, văzând că nu-i dau nicio veste, că nu mă laud, așa cum face toată lumea, c-aș pleca în vreun concediu, la vreo mare sau cine-știe pe unde, îmi zicea că speră să nu rămân veșnic singură, că nu e bine pe viitor. I-am zâmbit amuzată și-am zis c-om vedea. Ce era să-i spun? Parcă viitorul este ceva pe care să-l poți avea sub controlul tău vreo clipă!... Nu suntem siguri nici de secunda următoare, dar de ziua de mâine... 

Mâine va veni, dacă va vrea Dumnezeu și va aduce ... ce va trebui. Poți doar s-o visezi pe mâine, abia când ea nu va mai fi mâine, ci un alt azi, poți s-o atingi, s-o trăiești...

Ziua de azi e mai grea, dar sigur nu va fi veșnică- nici ea, nici amărăciunea asta de femeie bătrână, cu care mi-am îmbrăcat azi sufletul și care nu mi se potrivește ... nici cu părul meu blond, nici cu cearceafurile mele imaculate în care mă topesc de căldură, nici cu parfumul de patchiulii de pe pernă și de la încheietura brațului stâng... 

Mâine-mi voi pune rochița mea cu toate florile verii ș-oi zâmbi... și-om vedea noi... nu-i așa? 

Mâine poate mă voi duce la mama... și-mi va face cornulețe cu gem, pudrate cu muuuult zahăr, și se va bucura că mă vede, cu lacrimi în ochi, căci tot ea este singura ființă de pe lume căreia-i este dor de mine, și mă va răsfăța ca-n vremurile când eram numai copil la părinți și nu știam de lacrimi... și ziua asta va fi doar un vis urât, din cauza căldurii chinuitoare și-a singurătății care cântărește mai greu azi decât de obicei. 

Îmi șterg lacrimile de Zoe care-a uitat să fie bărbată și mă aplec peste carte, m-așteaptă răbdătoare și bună. 

Joan Baez -greatest hits -full album - the best of -1996

Romeo fără Julieta

Tragedia shakespeariană a fost banalizată până la extrem și redusă la clișee în nenumărate moduri. Toată lumea s-a referit la perechile de îndrăgostiți ca la o reiterare a cuplului Romeo și Julieta, deși rareori iubirile reale au avut și vor avea vreodată atâta intensitate sau atâta poezie în viața de zi cu zi. Și poate nici n-ar fi bine, căci îndrăgostiții lui Shakespeare sunt niște erotomaniaci, ființe neverosimile, atât de excepțională e capacitatea lor de a iubi și a se dedica unul altuia, de a se împotrivi ideii de a trăi unul fără celălalt, încât destinul tragic este, dacă pot să spun așa, previzibil, ba chiar necesar. Necesar pentru noi, cei care avem nevoie ca ideea de iubire să rămână intangibilă și absolută. Cei care avem nevoie de visuri frumoase în care să credem, ca să ne dăm curaj să visăm mai departe. 

Cred că și din acest motiv tragedia are caracter exemplar, căci Shakespeare, probabil, zic eu ca profana, și-a propus să ne dea modele de simțit, să recreeze lumea emoțiilor omeneșți, vorba ”vărului” său mai neaoș, Marin Sorescu.  :)

Nu e cazul să fac eu analiza aici, nici nu mă interesează, povestea s-a scris demult în inima mea într-un fel și nu reușesc niciodată să vorbesc despre ea fără emoții... 

De câțiva ani, predau la clasa a noua, ca text suport ilustrativ pentru tema iubirii, Romeo și Julieta, încercând să-i familiarizez pe copii cu ideea de iubire pasiune mistuitoare. Am întotdeauna senzația că nu sunt suficient de explicită, că nu sunt capabilă să-i fac să înțeleagă așa cum aș vrea eu esența textului, frumusețea lui, a poveștii... poate pentru că iubirea niciodată nu poate fi explicată nimănui în cuvinte suficient de capabile să-i exprime deplinătatea și miracolul. 

Am văzut multe ecranizări și dramatizări ale piesei. Cred, ca toată lumea, că splendidă este ecranizarea lui Zeffirelli din 1968 sau '69, dar asta e mai puțin important, căci gusturile sunt o chestiune așa de subiectivă, încât ar fi o adevărată prostie să mai fie discutate sau disputate. 

Am văzut spectacolul de operă cu Romeo și Julieta lui Gounoud, în care superba Leontina Văduva face o Julietă convingătoare și fermecătoare, lângă un destul de tânăr și sonor Roberto Alagna și mi-a plăcut tare mult, cum altfel să nu-mi fi plăcut?, căci realizarea este excepțională. 

Recunosc însă, că muzica italiană este superioară ca intensitate de redare a subtilităților sau tragismului unor trăiri, și Romeo și Julieta lui Zandonai e un exemplu tare bun pentru asta.
Niciodată nu mi s-a părut că disperarea lui Romeo când o descoperă pe Julieta lui adorată dormind ceea ce părea a fi somnul cel veșnic, nu m-a impresionat mai mult decât când am auzit-o redată de tenorul german Jonas Kaufmann, într-o arie celebră, din opera lui Riccardo Zandonai.
Dacă n-ai auzit niciodată disperarea celui care-și pierde ființa iubită pentru totdeauna, dacă nu credeai că știi cum sună durerea, atunci trebuie să-l asculți pe Kaufmann cântând ”Giulietta, son io, io, non mi vedi?/ Io che non piango più, io che t’imploro”... Nimic mai cutremurător, mai înduioșător și mai convingător din punct de vedere artistic, zic eu, deși totdeauna m-am temut de folosirea unor clișee sau a unor judecăți de valoare absolută, precum cel mai bun, cel mai  mare etc., dar nu se poate să rămâi la fel după ce asculți aria asta cântată transpus, ca și când tenorul ar fi Romeo însuși, ca și cum ar simți ce-a simțit Romeo, deși, sunt sigură, asta nimeni n-o poate face prea lesne.

Cum sunt eu, cercetătoare din fire - ca să nu zic de-a dreptul sceptică - am ascultat-o în mai multe variante de interpretare, ca să mă pot delecta și cu alte nuanțe, dar sufletește nicio alta nu m-a convins, așa că rămân fidelă mie și... lui Kaufmann, desigur. O iubire mai veche nu se abandonează așa, cu una cu două...
De la muzica sublimă am revenit, destul de brutal, cu picioarele pe solul profan al realității. Patetismul interpretării m-a făcut să mă gândesc că, până la urmă, în paleta de simțăminte din dotarea cu care vin pe lume și semenii noștri, bărbații, trebuie că există și acestea: duioșie, tandrețe, sensibilitate etc... Acestea, da, da, doamnelor, acestea desuete și neverosimile, pe care noi, femeile moderne, cică, considerăm că le deținem a priori... Obișnuite să-i tratăm, în urma unor dezamăgiri mai mari sau mai mici, pe toți bărbații la fel, ca pe niște ființe rudimentare, inferioare nouă, care, vezi, domnule, suntem mai cu moț, zicem că n-ar fi capabili să le simtă.
Ba, mai mult, ca să susțină un feminism absurd și jalnic, au apărut și studii, ale nu știu căror cercetători cu patalama, care zic c-am fi genetic și ca structură psihologică diferiți, femeile și bărbații. Prin urmare, ei sunt niște handicapați, noi niște zâne!... Mhmmm!... Concluzie regretabilă și pripită, trasă deseori de femei nefericite, care se supără pe toată umanitatea din cauza nefericirii lor. Femei frustrate și nemulțumite de propria imagine din oglindă, care, din cauza vreunui idiot, ajung să pună etichete tuturor, ca borcanelor de zacuscă, și să-și caute astfel o slabă și insuficientă consolare, cum că nu au fost ele de vină, că noi, femeile, suntem bune, ”ei e răi, și nenorociți, și proști și toți la fel, fir-ar ei ai naibii să fie!”... 

Om fi, nu zic nu, om fi și bune, și oneste, și sensibile și om avea, de multe ori, dreptate să-i denigrăm, să-i judecăm, să ne supărăm pe insensibilitatea lor, pe lipsa de atenție cu care ne ”tratează” uneori și ne fac să suferim.
E drept că, de cele mai multe ori, femeile sunt cele care suferă mai eroic, mai consistent, mai durabil, am mai spus-o și-o mai spun, dar nu se poate ca rezervele de sensibilitate să le fi dat Dumnezeu doar descendentelor Evei, să rămână apanajul lor exclusiv! 

Sigur, urmașii lui Adam, obișnuiți din preistorie să nu se smiorcăie prea mult, ci să-și ia jucăriile și să pornească la vânătoare de ciute cu patru sau... două picioare, ca să-și satisfacă instinctul atavic, nu au lăsat prea mult să se vadă c-ar fi capabili și de atare sensibilități. Și-apoi, educația de secole, făcută tot de noi, femeile mame, din instinctul și mai atavic de protecție, le bagă-n cap că sunt bărbați și că ei, vezi bine, nu trebuie să se arate slabi, că nu trebuie să arate că suferă niciodată, ca să nu râdă lumea de ei... Așa că ei să facă bine să se ”trezească” și să se consoleze rapid... etc., etc.... știe toată lumea cum și-n ce fel, n-are rost să insist! 

Feminismul modern obișnuiește să vadă bărbatul ca pe un scelerat, o mașină de făcut sex, un fel de Don Juan fără inimă, gata mereu de noi cuceriri pentru cine știe ce palmares mai mult sau mai puțin real, incapabil de a se dedica unei fuste, adică genetic construit să nu fie monogam. În linii generale, comportamentul masculin din societatea consumistă și grăbită în care trăim confirmă regula.
Căci, așa este, ființa umană a cam renunțat de ceva secole să mai fie monogamă. Femeile sunt consumate de către consumatorii bărbați, iar această stare de lucruri este general acceptată de către ambele tabere de când lumea, iar femeile, demult, se conștientizează cu mai mult sau mai puțin stoicism, un produs la ofertă, cu termen de garanție limitat, amenințat de concurență... Statisticile spun ceva de o realitate inflaționistă, circa 5 Juliete pe capul unui singur Romeo...
Cinismul este inevitabil, iar analiza devine deloc măgulitoare, atât pentru unii, cât și pentru alții. Și? Ce-oi mai fi vrând? îmi spune îngerul negru de pe umărul stâng, doar nu inventezi tu roata, acum!...
Dar, mă gândesc, nu cumva comportamentul masculilor contemporani e dictat și el de circumstanțe exterioare și condiționat, cumva, de o serie de factori din care femeile sunt, de foarte multe ori, unul hotărâtor? 

De cele mai multe ori, femeile ”se aleg” cu câte un bărbat care vine deja influențat, ca experiență și mod de comportament, de altele, cu care-au relaționat înaintea lor și ele trebuie să se adapteze acestei evidențe care este indenegabilă. Uneori, destul de des - de fapt, de cele mai multe ori - nu prea reușesc să mai schimbe nimic în omul de care se leagă afectiv, căci ”răul” pe care-l acuză e... deja făcut... Nu pot decât să-l accepte și să-l iubească așa cum e sau să renunțe. Ca la loterie, cum ziceau bunicele, pe vremuri...
Unele, cel mult se prefac că se adaptează și o fac numai ca nu cumva alte femei, mai norocoase sau mai ipocrite, să le plângă de milă că nu reușesc să țină lângă ele un bărbat și să le creadă mai prejos!  ”Uite, amărâta aia, n-a fost în stare să-și țină prostul acasă! I l-a luat xuleasca, a fost  mai șmecheră!” Comportament infantil, desigur, dar care ne mai dă iluzia că facem ceva, că luptăm, că putem schimba ceva...  Ce de prostii suntem în stare să facem pentru ei din cauza... tot a noastră, de fapt!
De câte ori nu rămânem lângă un individ pe care-l disprețuim, în realitate, și cu care nu ne potrivim, doar din dorința de a le arăta noi lor... unora? Doar pentru a nu-l ceda pe individul nepotrivit unei alte femei care, poate, are șansa de-a face din el un Romeo veritabil sau care, în asigurarea nevoilor ei,  diferite, desigur!, se mulțumește cu caricatura de Romeo care e el... 

Ne e mai ușor nouă, femeilor, să condamnăm, să găsim scuze, să-i ”porcim” pe ei ca să ne mai ușurăm năduful...  Ne e la îndemână, mai ales în clipele de furie, de slăbiciune...
Dar, nu cumva ne ascundem incapacitatea de a determina, într-un bărbat obișnuit să se conformeze unor cutume, apariția deja prototipicului Romeo, dar atât de doritului, în ascunsul inimii, de fiecare dintre noi, de ce să n-o recunoaștem cu sinceritate? 

Nu toți bărbații au puterea de a iubi a lui Romeo, nu toți sunt nobili, generoși, nu toți au suficientă sensibilitate, generozitate și alte calități necesare lui Romeo cel ideal, așa cum l-o fi visând imaginația înfierbântată a atâtor dudui.  Din... binecuvântate pricini, ca să zic așa, ce rost are să mai despic firul în patru?  Dar nici noi nu suntem, din tot atâtea diverse și multilaterale motivații, mereu Juliete... 

Cred însă, în adâncul sufletului, că în fiecare bărbat zace un Romeo nedescoperit poate niciodată... Un Romeo care, ca și Don Quijote pentru Dulcineea, este gata să-și dea inima din piept și să-și depună, la picioarele Femeii cu majuscule, armele. Un Romeo care să se închine unei femei ideale, minunate, perfecte, care să-i facă să se simtă buni, perfecți, ideali, cum or fi vrând și ei să fie. Sau, poate, de-ajuns...
Probabil, veți râde, un smintit! Da, un ”Romeo” ridicol, desuet, lamentabil și indezirabil, de fapt, în viața de toate zilele, de doamnele și domnișoarele care se ghidează după dictonul: ”fii realistă, fată!” Căci în viața reală, mai toate femeile se bat cu pumnii în piept că-și doresc bărbați care să emane masculinitate, putere, sigurnață bla-bla-bla... și câte și mai câte la impresia artistică... Nu mai dau doi bani pe pe originalitate, pe sensibilitate, pe sinceritate în sentimente dacă nu e dublată, opțional, de altele...
Serios, cine și-ar mai putea imagina un bărbat care plânge din dragoste și suferă melancolic din pricina unei Juliete năzuroase, fără să râdă de el? Ba, mai mult, fără să-l încurajeze, cum că-i lumea plină de femei, să-și caute o alta, că nu s-a sfârșit pământul?... Nu-i așa? Nu cumva o facem? Ba da, să recunoaștem cu sinceritate!
Cred că, din dorința de a fi egale cu bărbații, femeile au uitat să mai fie Juliete. Sunt dispuse să-și asume aproape orice rol, pot fi oricum: puternice, Cosânzene, top-modele, femei fatale, amante, soții, Penelope, femei moderne,  iubite nonconformiste, orice... Mai puțin Juliete, că nu se mai poartă... 

Giulietta, son io, io, non mi vedi?

Io che non piango più, io che t’imploro,

io che vengo a cader morto ai tuoi piedi

perchè beato e disperato moro

senza di te, anima mia. Così, Giulietta.

Ma le fredde mani or sui capelli tuoi voglio posare,

voglio posare un cor sopra il tuo core

e la bocca che il pianto ha lacerato,

vuol la tua bocca, la tua bocca, amore.

Ah! Come, dimmi, ti potrò invocare,

con quale nome più soave santo?

Ah! Come, dimmi, ti saprò destare,

con qual grido, con qual dolce pianto,

con quale ardente bacio, anima mia?

Giulietta mia, Giulietta mia, Giulietta!

Oh! morta! morta! Dannato me!

Son io, son io, Romeo... ohimè!