Angela Gheorghiu - Brediceanu: Doina stancutei - Luxembourg 2005

”Un bel di vedremo”... sau vocația dulcii așteptări

Într-o bună zi vom vedea ridicându-se un fir de fum, de-a lungul mării, departe...

Am ascultat aria nefericitei Butterfly, una dintre cele mai frumoase și mai emoționante arii scrise vreodată. Povestea japonezei care-l așteaptă răbdătoare pe locotenentul Pinkerton să se întoarcă la ea și la pruncul lor a emoționat milioane și milioane de spectatori de când Puccini a creat opera și până azi.

Neștiind că americanul o părăsise, că nu mai era „al ei”, așa cum ea se autoiluzionase, ci se întorsese în patria lui, la soția lui, la viața lui organizată, cu program, din care micuța Cio-Cio-San, naiva, fidela, iubitoarea, sensibila și dulcea Cio-Cio-San, care pentru el renunțase la tot, chiar și la religia ei, nu mai făcea parte...

Fusese doar o distracție, un plăcut și nesemnificativ intermezzo, cum sunt, uneori, mai toate femeile pentru mai toți bărbații... Știu, știu, sunt subiectivă, dar sunt femeie, ce să-mi fac?! :)

Și ea îl așteaptă, tăcută, răbdătoare, plină de speranță să se întoarcă, nepermițându-le celorlalți să-i distrugă idolul, să-l vorbească de rău cumva, certând-o pe credincioasa Suzuki, care știa că locotenentul scrisese că nu se va mai întoarce, că nu are încredere în „al ei” Pinkerton, în fidelitatea lui... Căci ea credea în cuvintele lui mincinoase, ale lui, care-i spusese că o iubește, că-i e dragă, care-i promisese că se întoarce la primăvară, odată cu trandafirii, când păsărelele își vor face cuib...

Și ea îl așteaptă, așteaptă ca nava albă să revină în port, ca el să o strige de pe colină, cu numele ei de alint, ca visul ei, în care crede cu toată forța inimii ei mici, să devină realitate... Cam asta e povestea, romanțată, ca în orice melodramă, firește!

Așteaptă cu vocație paradigmatică de Penelopă, așteaptă și devine una cu așteptarea, fără a îngădui nimănui să-i năruie iluzia frumoasă... Așteaptă cum atâtea alte femei au făcut-o înaintea ei, de secole, de generații, așteaptă, fidele credinței lor, iubirilor lor, nevoii lor de iluzie, de frumos, de certitudine, de poveste cu sens...

Butterfly, micuța Butterfly, își va vedea zdrobit visul ei cel mai frumos de realitatea crudă și, ca un fluturaș, va pieri, atinsă de minciună, neputând s-o suporte... ca și multe alte femei, care trăiesc nefericirea de a-și vedea aripile frânte, prințul lor din povești doar un manechin frumos, de tinichea veritabilă... :)

Nu toate femeile care trăiesc și ele dezamăgirea lui Cio-Cio-San fac gestul tragic și de extremă demnitate al japonezei, care urmează tradiția străbunilor ei, alegând moartea în locul dezonoarei și al suferinței – și nici nu s-ar putea asta!!!

Multe trăiesc în continuare, târându-și prin lume deziluzia, suferința, amărăciunea; multe pierzându-și pentru totdeauna încrederea, tinerețea și inocența sufletului; multe se urâțesc pe dinăuntru, făcându-se asemenea lor, asemenea lumii... Multe aleg și ele să mintă, să devină ca ei... Foarte puține au o a doua șansă, foarte puține se recuperează după asemenea cataclisme de suflet.

Sunt tot felul de alegeri ale femeilor, alegeri condiționate de un bărbat mai totdeauna. Femeile sunt croite dintr-un alt aluat față de al lor, mă încăpățânez să cred asta. Nu neapărat mai bun, nici mai rău – nu cred că în asemenea termeni se poate face comparația –, ci... doar altfel...

Suferim mai poetic, mai frumos, asta e sigur! :)) Iar muzica genială a lui Puccini și interpretarea măiastră m-au făcut să mă gândesc la asta... Da, femeile visează mai frumos, trăiesc iubirea mai frumos, speră mai naiv și o cântă mai patetic, jelesc mai convingător, poate chiar mai persistent și mai profund... bietele de ele, bietele de noi!...

Iar ei merg mai departe și fără noi, căci există mai totdeauna și o a doua alegere, și o alta care-i așteaptă altundeva, cu alte speranțe, intacte, cu altă inimă, cu alt tot, mai... convenabil... Întocmai ca soția lui Pinkerton, care-l aștepta, la rândul ei, pe același june soț, Pinkerton, în America...

Nu cred într-un antagonism între femei și bărbați, ci doar în diferențe... uneori ireductibile, desigur, dar tocmai paradoxul ăsta face povestea și mai frumoasă și mai dramatică...

Cred că adevăratul rost al nostru, femei și bărbați, este să ne găsim unii pe alții... Și, până atunci, până ne găsim, fiecare pe cel adevărat, pe cel care trebuie, trebuie să ne ridicăm după fiecare eșec, dacă apar și eșecuri (și apar, mereu apar, inevitabil și fatal), și să-l așteptăm cu încredere pe cel adevărat, al fiecăruia...

Cred că, într-o bună zi, vom vedea fiecare dintre noi un fir subțire de fum ridicându-se peste nesfârșitul mării, iar nava albă va intra în portul speranțelor noastre, iar el sau ea va veni și va fi meritat așteptarea, chiar de-a fost lungă, lungă... cât un mit.

Cine va fi? Ce va spune? Vom ști doar atunci...

Blândețea... între oglinzile prieteniei paralele

”Cruzimea se vindecă prin blândeţe, nu printr-o altă cruzime.” Sfântul Ioan Gură de Aur

Am citit acum câteva minute un articol, un extras din Sfântul Ioan Gură de Aur, se referea la purtarea soților într-o familie creștină, dar vorbele m-au dus cu gândul la multe alte realități, nu doar la familie... 

Cruzimile sunt multe, adunate într-o viață de om, comise și suportate. Suntem, poate, deseori cruzi fără să știm sau din așa-zisă necesitate... Adevărul e că nu știi niciodată când ești așa... 
Am spus adevăruri dureroase, am spus lucruri care rănesc, mi-am zis că așa e corect. Nu totdeauna facem rău conștient, iadul, spune un clișeu, cic-ar fi pavat cu intenții bune. 

M-am străduit să nu fiu crudă, dar sigur nu mi-a ieșit mereu. O recunosc, căci mă străduiesc să nu fiu ipocrită. De-aș putea spune că azi, la anii mei, mă cunosc foarte bine și sunt o femeie stăpână pe sine, că pot controla toate, ar fi bine. Dar nu e așa, nu e așa... 
Am îndurat însă, multe cruzimi. Mi-am ascuțit inima, știu cum e gustul de după ce le primești adânc, până-n suflet. Și nu uiți. Nu uiți niciodată și nu te vindeci niciodată de tot, poate doar cu alte blândeți, venite din iubire și generozitate a cuiva care te prețuiește când alții te-au scuipat... Și dorința celuilalt de sacrificu, dăruirea cu totul pentru tine,  răbdarea și alegerea conștientă de a nu-și mai aparție doar sieși... iar astea sunt Miracolul... Dar asta se-ntâmplă prea rar, prea rar și nu ție... așa că nu mai crezi în verosimilitatea unui asemenea dar... nu mai crezi de mult. 

Blândețea e un fel de paradis la care visez, pentru că am întâlnit-o așa de rar la oameni. Mai ales la cei pe care i-am iubit și i-am pictat în visurile mele în culorile inimii, prea rar... 
Subiectul l-am discutat, într-o formă sau alta, cu prietenele mele. 
Am vorbit cu Cri, mai devreme, despre necesitatea de a nu fi rău cu cei de lângă tine, care nu au nicio vină că tu ești altfel construit, că aștepți altceva de la ei, ceva ce nu-ți pot da niciodată, căci sunt ... de fapt, că nu sunt ca tine. Ea înțelege, deșteapta mea prietenă, căci de-aia și e prietena mea, dar eu știu că între a înțelege rațional și a pune și inima să facă asta e cale...luuuungă! Prea lungă, prea dureroasă...
Am vorbit cu Cri despre blândețe, despre toleranță, despre nevoia de a nu frânge visuri și speranțe, despre îngăduință și iertare... și acceptare a realității. Nu știu dacă am convins-o, de fapt, nici nu cred c-am vrut, ci doar să mă conving pe mine că am făcut bine ce-mi tot reproșez de câteva zile. 
Și, ce-mi reproșez? Că am repetat o greșală, de a fi răspuns cu blândețe și îngăduință unui tip de comportament cel puțin ofensator, dacă nu intolerabil de-a binelea pentru toate persoanele care n-au instinct de ”mama răniților”, cum îmi spun mie toate prietenele mele. De-a fi repetat același tip de greșeală, cu același om, sperând, absolut nerealist, de fapt, ca, de data asta, să fie altfel de cum a fost până acum. 
Tolerezi un comportament suspect, semne ale maladivului, ale acelui tip de neregulă care bate la ochi oamenilor mai puțin răbdători, care conștientizează că nu trebuie să te pui la dispoziția oricui egoist, căci bunătatea se întoarce împotriva ta în lumea asta fără nimic sfânt. Zici tuturor că nu se poate să nu existe și părți bune la persoanele respective, dar nu le-au observat ei... și pentru un gest frumos ești în stare să faci abstracție de toate celelalte, sute, inelegante, ca să nu zic mitocănești, egoiste, jenante... pe care tu nici măcar nu  te-ai putut imagina făcându-le, darmite să le și faci!... 
Rezultatul e delicios, ca întotdeauna: te pui la dispoziția celuilalt, sperând că el va observa, va aprecia, se va schimba pentru tine, de dragul tău, care te porți frumos, cât poți tu de frumos și ...evident, cum altfel?, te face praf! Nici gând să se schimbe, el e egal sieși, face tot ca el, cum a învățat, cum i se pare lui că ar fi normal, sensibil doar la propriile interese, nevoi, obsesii bolnăvicioase ș.a.m.d.... Și, cine-i vinovat? El? Nu, că el s-a arătat cum e, tu n-ai vrut să-l vezi așa, ci l-ai înfrumusețat după chipul dorințelor tale, după imaginea pe care ți-o faci în sufletul tău despre el, după cum ai vrea să fie, nu cum este...  Victimă a propriilor tale mistificări, de la cine vrei consolare? Nici n-o meriți, de fapt, dacă e să privim lucrurile cu cinismul necesar în atare situație. 
Acum, pe seară, mi-am dat seama că blândețea mea a fost mereu prost înțeleasă și luată drept naivitate de multe persoane, oameni apropiați care, sub masca prieteniei, amabilității, au căutat doar urmărirea unor scopuri extrem de mărginite, care întrec, de departe, orice posibilitate a imaginației mele, îndeobște destul de bogată...  Poate așa este... Nici nu mai știu, nu mai știu... suntem plini de contraste, avem în noi de toate, suntem o sumă de nenorociri și, uneori, sublim și generozitate... 
Den zice că dominanta e importantă, și ceea ce sare în ochi tuturor, ceea ce e general acceptat de majoritate... Aseară am contrazis-o, în virtutea aceleiași metehne mai vechi, de a găsi tuturor motive mai mult sau mai puțin plauzibile, de a căuta explicații, de a încerca să găsesc scuze chiar și gesturilor evident ticăloase, în afara oricărei discuții, în afara oricăror dubii... Prietena mea îmi spune că asta-i încăpățânare, de fapt, și tind să ajung să-i dau dreptate... 
Cine-știe, cine mai știe?... Poate are dreptate ea, trebuie să aibă, căci se pare că realitatea o confirmă... Dar, of, ce greu e să accept asta în sufletul meu! Nu încetează oamenii să mă uimească, nu încetează să mă consterneze faptul că nu evoluăm, ca specie, deloc!!! Și că nu contează câți ani ai sau câte școli, toate sunt nimic în fața aluatului din care e construt fiecare din noi: aur curat sau tinchea... se vede al naibii de bine, indiferent cât l-ai măslui, cât l-ai spoi, cât l-ai cosmetiza... 
Trăiesc  experiențe aproape incredibile până mai ieri, căci nu credeam că voi fi pusă în situația de a asista la spectacolul lamentabil al unei ființei umane de altfel dragi, dar incapabile să-și asume ceea ce este, ceea ce simte, spectacol la care nu știu cum să reacționez, atât mi-e de jenă mie de jena care ar trebui s-o simtă celălat... Doamne, eu pentru a mia parte din asemenea realități aș muri de rușine, aș simți că se dărâmă lumea, că-mi fuge pământul de sub picioare, că m-am compromis definitiv, iremediabil în fața celorlalți... 
Dar realizez că doar din vina mea, căci eu, cu blândețea mea niciodată autoimpusă, ci mai degrabă naturală, ca respirația sau ca primă reacție în fața lucrurilor și oamenilor, las calea liberă tuturor relelor pe care, apoi, tot eu le acuz, căci sunt devastatoare. Uit mereu că nu trebuie să tratez oamenii la fel, căci nu sunt toți la fel... sau, cel puțin, fără a mă supraaprecia deloc, că nu sunt ca mine... 
Uit mereu sau ignor asta și plătesc cu surprize care, de fapt, n-ar trebui să fie deloc surprize, căci sunt previzibile, chiar și de către cea mai mediocră inteligență.  Oi fi idioată, cine-știe? Să se găsească odată cineva să-mi spună și mie, să mă dumiresc!
Dar eu sunt aia care zice și crede că lumea are nevoie de blândețe și îngăduință, căci e prea puțină între oameni. Și acționează în virtutea acestei credințe, nu doar o zice.
Da, dar nu ți-o lua asupra ta și pe-această povară, căci nu ajungi nicăieri, nu rezolvi, oricum, nimic, zice Mona, prietena mea. Ba, mai mult, chiar imi spune că pot s-o fac, după obiceiul meu exasperant, dar mă avertizează la ce să mă aștept.
Și ea are dreptate, numai eu n-am... eu, care n-am înțeles nici până acum că propria valoare nu ți-o dă confirmarea și acceptarea celorlalți, ci e-n inima ta, te naști cu ea și, ca o toantă, nu vrei s-o scoți la iveală, ci o ignori, în ciuda educației dobândite în lungi ani de școli și lecturi și-a  experienței de viață date de fatidicul 38, pe care te lauzi c-ai acumulat-o
De fapt, nu ai crescut emoțional deloc, n-ai evoluat deloc, de la fetița cu ochi mari, care punea la suflet fiecare vorbă rostită cu inconștiență de voci iresponsabile și ignorante, inconștiente, inconștiente că lipsa blândeții lor te vor face femeia nesigură și plină de întrebări și de scrupule, care ești azi...
Mă rog, mai e și povestea cu autoeducația, cu voința... dar cine-a zis că nu-mi văd propriile greșeli, că nu mi le înțeleg, că nu mi le asum? Blândețea e doar atitudinea față de lume, mie-mi aplic altfel de tratamente...

Toată ziua m-am gândit că azi ar fi fost ziua ei, a celei mai minunate și mai complete femei pe care-am cunoscut-o, mătușa mea, sora tatălui meu, cea mai dragă Ană din lume. 

Sunt 8 ani de când nu mai e ziua ei decât în sufletul celor care-am iubit-o și care ne mai amintim de ea. 

N-am putut să scriu un rând toată ziua de azi. Am călcat un maldăr de haine, i-am ascultat pe Angela și pe Kaufmann, mi-am strâns în brațe nepoțelul, pe Andrei, care azi mi-a arătat mândru noua lui tunsoare și mi-am amintit cum mirosea în casa la tanti... Cum era, cum vorbea, cum zâmbea, cum râdea, cum mă încuraja, cum gătea ca nimeni altcineva, cum ne strângea pe toți în jurul ei, cum era de minunată! Așa de minunată, cum eu n-o să fiu niciodată, căci sunt încă mult prea copilă, prea nesigură, prea timidă, prea neîncrezătoare în propriile forțe... 

N-am putut face azi nimic, nimic... Au venit ai mei,  mama și verii, într-o scurtă vizită, am strâns-o-n brațe pe mama, care mi-a sărutat și mâinile, de drag și de grija mea, căci n-o să mă vadă o săptămână întreagă, mi-am făcut o parte din bagaje, mi-am spălat părul... dar tot  n-am reușit să fac pace în suflet, să fiu liniștită, așa cum aș vrea. 

11 iulie e ziua ei și mi-e dor și azi la fel de intens, și nici azi nu-mi vine să cred că tata și tanti Anișoara nu mai sunt... Oamenii buni lasă în urma lor un gol de neumplut vreodată, pe care-l simți la fel, indiferent de trecerea timpului. E o constatare seacă și cu valoare de adevăr absolut, dar care nu-mi face nicio plăcere. 

Îmi vine în minte un gând tăios ca o lamă de brici: de mine cui o să-i fie gol în suflet când m-oi duce și eu să-i întâlnesc, dincolo, pe-ai mei, cei plecați prea fără întoarcere și prea devreme?... Sau poate nici nu merit?...

Mă gândeam, când a plecat tata, că viața n-are niciun sens, pentru că nu am putut ani întregi să găsesc explicații acestei nenorociri... nici să mă împac cu ea, vreodată... Nu simțeam decât nedreptatea cruntă, amară, nu mă gândeam decât că tata n-a apucat să primească de la viață nicio mângîiere, nicio compensație pentru câte o fi îndurat, sărmanul, pentru câte sarcificii a făcut... Nu i s-a dat timp să mă vadă terminând strălucit facultatea, bucurându-mă de realizările deosebite pe care le-am avut, de faptul că am luat prima examenele dintre toate colegele mele, apoi, când am îmbrăcat rochia aia de mireasă, cât de mândru ar fi fost de fata lui... Tot felul de alte asemenea banalități mi-ar fi plăcut să trăiască și să le vadă, să se bucure pentru mine, că atât de mult m-a iubit... Era acolo tanti Anișoara și ea înțelegea ce simt, mă mângâia cum știa și cum putea, dar eu nu mă puteam obișnui, nu puteam înțelege... 

Ani de zile n-am înțeles, ani de zile am fost tare necăjită pe Dumnezeu... Ca și cum mi-ar fi datorat ceva, vreo explicație! Copil prost ce eram!... 

Cred că abia acum încep să înțeleg. Faptul că eu, azi, sunt aici, în fața unui ecran și îmi amintesc de ei ca și cum rănile plecării lor prea devreme ar fi intacte, proaspete, vii, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, e urma pe care-au lăsat-o viețile lor în lume, e o parte din sensul pe care l-au avut existențele lor, cu de toate, câte or fi fost... E o parte din răspuns, din acel răspuns pe care încă nici inimii mele înseși nu i-l traduc prea bine, darmite în cuvinte...  Dar simt că e răspunsul corect! 

Doamne, iartă-mi neputința de-a înțelege atâția ani proști, ai minții mele proaste și neputincioase, că moartea nu e definitivă, cum am crezut eu, când, deși nu recunoșteam, credeam că după moarte nu mai e nimic, că sfârșitul e acolo când învelișul ăsta de carne trebuie părăsit de sufletele noastre! Și iartă-mă că n-am putut să accept că Tu le faci pe toate cum trebuie, cu rost, chiar dacă nu înțelegem noi rostul- din prea multă durere, teamă și alte soiuri de încercări prin care trebuie să trecem. 

Sunt om slab, cu limite ale înțelegerii, cu neputințe și greșesc mereu... Fără Tine nu sunt nimic sau tot ce am eu trufia să cred că sunt... e degeaba... 

"Poate că pentru a-şi regăsi dragostea de viaţă, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliţi uneori să străbată un coşmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilaţi, pot spera din nou." Octavian Paler 

Exclusivitate

O întâmplare de azi, banală, căreia nici n-ar trebui să-i acord atenție, căci se presupune că e o glumă nevinovată, făcută din plictiseală, teribilism copilăresc, m-a pus într-o situație delicată și tare neplăcută, aceea de a-mi da seama, din nou și din nou, că nu e bine deloc să fii posesoarea unui suflet ca al meu, căci nu faci altceva decât să devii o sursă inepuizabilă a bătăilor de joc ale celor din jur care-ți simt punctul sensibil...
Sunt conștientă că e vina mea, în mare parte, pentru toate situațiile delicate în care ajung, căci eu sunt cea care nu-mi pun niciun fel de scut în relațiile cu oamenii, sunt mereu cu inima în palme, mereu dispusă să văd doar partea bună din om, să nu fac rău nimănui, să nu mă supăr pe nimeni, să iert obrăzniciile, să găsesc scuze, să-mi fac probleme de conștiință dacă nu cumva fac eu ceva greșit și-i determin pe oameni să aibă un comportamnet nepotrivit...
Și tot felul de scrupule, tot felul de griji, toate ale mele, desigur, și-n plus, răbdare și indulgență, disponibilitate să îndrept greșeli... Știiiiu, sunt de-a dreptul plictisitoare și anacronică, desigur, cu rezultate chinuitoare și păguboase pentru mine, căci toți ceilalți își văd mai departe de viețile lor, iar eu mă refac greu după fiecare astfel de... accident existențial...
De fapt, sensibilă până peste limita legală admisă(sic!), întâmplarea de azi, peste care am trecut și nici nu m-am supărat, de fapt, căci nu pot să mă supăr pe cei care, din motive numai de inima mea știute, uneori chiar caraghioase, dacă nu de-a dreptul absurde, au ajuns să-mi fie dragi.
Și, fire perseverentă, de fapt, odată ce un om mi-e drag, nu mă pot supăra în realitate pe el, cel mult mă doare că nu e... cum mi-ar plăcea mie să fie și ... cam atât... Îmi trece, orice-ar fi ceea ce-ar fi făcut...  Mai trist e că rămâne în suflet deziluzia și, cred, neîncrederea...
De fapt, întâmplarea asta nevinovată m-a făcut să reflectez la multe și, inevitabil, să-mi aduc aminte de niște întâmplări din trecut... amare, desigur, căci majoritatea întâmplărilor din viața mea afectivă, în timpul celor mai bine de nouă ani de pseudocăsnicie, au fost amare. 

Ciudat, dar abia acum, când cuvântul aproape că s-a scris singur pe tastatură, realizez că asta am avut: o pseudocăsnicie... Cum altfel s-ar putea chema o conviețuire cu un om cu care nu împarți, mai bine de șase ani din cei nouă și vreo câteva luni, decât același acoperiș și, uneori- nu totdeauna!-  cafeaua de dimineață, jocul de rummy de sâmbăta seara, masa duminicală la mama, vreo telenovelă și obligații financiare: rate la bancă, plata facturilor și alte banalități?...
O conviețuire chinuită, în bună parte de ochii lumii, ai mamelor, ai unor conveniențe, în virtutea unei educații conservatoare - a mea, ca absolventă de teologie și fiică a unei mame de modă veche, care credea că e rușinea supremă un divorț, că se termină lumea...  

În virtutea obișnuinței cu relele celuilalt, care oricum nu se vor mai schimba niciodată și ți-a ajuns deja suficient de străin, prăpastia dintre voi e de prea mulți ani de netrecut, încât ce rost are să mai pleci, de ce să mai pleci undeva? Greșeală fatală, care te-a făcut să pierzi timp prețios vărsând, la propriu, râuri de lacrimi și privind în golul de lângă tine, din viața ta și să nu mai dai tu singură doi bani pe propria persoană, că oricum ai eșuat în ce e mai important pentru un om și s-au scurs anii cei mai frumoși, inutil... 

Ciudată mai e și obișnuința! Te obișnuiești repede cu responsabilitățile, pe care ți le asumi pe toate, căci tu  ai fost învățată la școală și acasă, la părinți, că trebuie să ierți la nesfârșit greșelile celui mai slab, căci tu, absolventa de teologie, ai jurat în fața lui Dumnezeu că-l vei tolera pe omul de lângă tine și la bine și la rău, mai ales la rău... 

Tu știi că trebuie să-l ierți la nesfârșit pe cel pe care, fără minte, copilă fiind, l-ai ales tu singură și încăpătânată, în ciuda lacrimilor de împotrivire ale mamei... Tu l-ai ales, fără să știi că, de fapt, fuseseși aleasă tu, pentru inocența ta, să-l suporți, să-l ierți, să-l arăți lumii ca un om normal, să te poată păcăli, și te aleseseși cu un om iresponsabil și dependent de jocuri de noroc... 

Și-ți asumi, din milă, din neputință, din spirit dement de sacrificiu, povara... și te gândești că  nu-l poți abandona pe celalalt, care e slab, a greșit, e altfel decât ai crezut și ai visat, e o grijă permanentă și o povară, dar e povara ta...
Ignorând, ca o cretină, faptul indenegabil că el te abandonase deja sufletește demult, de ani de zile, ca un neputincios, căci dragostea la oameni ca el durează până la prima lipsă... a banilor de jucat sau cheltuit sau până la prima operație... iar... restul... te schimbase, demult, pe femei ieftine, dar accesibile...

Azi toate astea sunt trecut și, teoretic, cel puțin, nu mai contează... Se cheamă că sunt o femeie matură, cu realități foarte clar restricționate de condiția de profesoară, de cei 38 de ani din cartea de identitate, împliniți săptămânile trecute, de care sunt foarte conștientă, și de cele câteva riduri bine delimitate pe chipul meu- adică date suficiente ca să nu mă mai deranjeze decât lucrurile importante, grave. 

Azi toate astea, rememorate ca-ntr-o străfulgerare dureroasă în ceas de insomnie, când stai cu gândurile și inima ta la sfat,  sunt doar lucruri urâte, ascuțit dureroase, dar trecute, slavă Domnului!
De la o întâmplare, nevinovată, în sine, realizezi altele mai grave: că te-ai valorizat prea puțin, că ai acceptat de prea multe ori să ți se întâmple lucruri nedemne de ființa ta, că ai acceptat atât de ușor să nu fii iubită doar tu, singură, în mod exclusiv și încă nu te-ai deprins să fii suficient de categorică în a arăta oamenilor că nu mai accepți așa ceva. 

Îți promiți că n-ai să mai accepți niciodată în viața ta un om care nu te va iubi pe tine mai presus de orice altă femeie, care te va socoti la fel cu celelalte femei de pe planetă, care te va prețui mai puțin decât meriți, căci știi că meriți,  care își va împărți afecțiunea în mod egal între tine și celelalte femei din jurul lui, al tău sau de aiurea...

Îți promiți că n-o să mai lași pe nimeni să îți ofere mai puțin de TOT, că nu te vei mai mulțumi niciodată cu jumătăți... de nimic. Meriți și vei cere exclusivitate. Meriți devotament și iubire deplină numai tu singură, din toată lumea, din toate celelalte femei, chiar de-ar fi ele de-o mie de ori mai frumoase, mai tinere, mai nu-știu-cum. De la omul care va alege să vadă în tine omul unic care ești meriți tot și va trebui să primești tot, în mod exclusiv și convingător. Căci nu-ți mai este teamă acum de nimic, nici măcar de singrătate, căci o trăiești și e mai bună decât singurătatea în doi. Ai văzut deja cum arată infernul, iar nimic nu te ma vai păcăli să accepți în viața ta ceva care măcar să semene cu el.

Nici măcar în glumă, nici măcar ca ipoteză nu vei mai accepta să nu fii cea mai importantă, SINGURA. 

Îți spui și-ți tot repeți, poate îți intră odată în cap, că trebuie să excluzi din viața ta pe toți cei care nu te iubesc de-ajuns, care mai au inimi, glume, sărutări și atenție de dat și altcuiva, în afară de tine, care nu te văd pe tine cea mai și cea mai...  Și, fir-ar să fie, de nu te-oi ține de cuvânt!
Cu pumnii strânși, cu perseverență, te vei ține de cuvânt, fata mea! 

Antagonisme...

Recitesc Război și pace și-o contrariez pe prietena mea, care-mi spune: N-ai mai citit-o o dată?  Ba da, de mai multe ori, dar aș citi-o mereu și mereu...  Se miră Mona cum oi citi eu la calculator și-i spun că, în adevăr, citesc la dublu: cu cartea lângă mine și cu laptopul pe genunchi, comparativ. Ediția electronică păstrează grafia veche, iar cea de la Adevărul, deși frumoasă, are câteva greșeli de punctuație deranjante. E și ăsta un exercițiu de voință, îmi zic parcă pedepsindu-mă, căci am resimțit ziua de azi ca teribil de caldă, cel puțin la întoarcerea de la supermarket, prin soare, cei câțiva pași până acasă mi s-au părut o corvoadă. Acasă, la fel de cald și nimic de făcut! Cert e că nu-mi priește vacanța, deși așa de mult mi-am dorit-o! Am nevoie, pesemne, de activitate, de zbucium, de chin... 

Am bluză cu floricele și în minte lanuri de maci și albăstrele. În casă e deja prea cald, înăbușitor parcă, telefonul sună și prietena mea îmi povestește lucruri incredibile: că azi că a fost cu cătelul la tuns, animal de o rasă pe care nu știu s-o ortografiez, și a făcut animalul atac de panică.
Îi spun că nu e posibil și, obișnuită să caut explicații pentru orice, le și găsesc, mult mai rezonabile și mai probabile. Animalul, pe lângă trauma de a-i fi redusă cantitatea de păr extrem de deranjantă pe-o asemenea caniculă, a fost, totodată, și deparazitat, așa că, găsesc eu, o fi tolerat rău substanța care i s-a administrat... Mona îmi dă dreptate, deși nimic nu mi se mai pare, comparativ cu ce bizarerii aud și mi se întâmplă în ultimul timp, imposibil. Oricum, că trăim demult într-un fel de livresc repetitiv, devine un fel de certitudine pe zi ce trece, iar întâmplările din Nemângâiații lui Ishiguro mi se par că pălesc în fața realității cotidiene. 

Den, cealaltă prietenă a mea, mă ceartă că sunt prea permisivă cu oamenii care-mi fac rău, că le permit tuturor să mă rănească, nesocotindu-mi vocea interioară, intuiția excepțională care mă face să simt oamenii. Căci îi simt, îi simt de la-nceput, pe fiecare, doar prvindu-i în ochi, îi simt cum sunt... Mă apăr, spunând adevărul: că nu pot să rezist în fața unor potențiale nefericiri și-mi pun la lucru vocația de mama răniților. Nu sunt prea departe de adevăr, dacă sunt chiar sinceră cu mine...

M-am tot gândit , în ultimele ore, ce anume fatalitate mă face, mereu și mereu, să mă las rănită de oameni și să nu fiu în stare să mă descotorosesc de ființele care îmi fac rău, ba, mai mult, îi cultiv, îi las să-mi intre în viață, în suflet, să-mi cotropească gândurile, mă frământ din cauza lor, fără să-mi pese că ei mă folosesc pentru scopurile lor deloc nobile... 

Probabil un instinct de conservare în limite foarte scăzute sau... nu știu nici eu... poate doar prostie... 

Cert e că  mă frământ mereu prea mult, inutil, pentru probleme uneori fără prea mare importanță, augmentându-le, doar din mania tâmpită de a găsi explicații gesturilor, cuvintelor, faptelor care, uneori, se poate să n-aibă nicio explicație profundă, ci să fie doar manifestări meschine ale unor interese și firi ignobile... 

Mă tem, m-am temut totdeauna, excesiv, de a face rău cuiva, de a răni ființele din jur... Mă încarc cu toate responsabilitățile lumii, inutil, deși umerii mei sunt și-așa împovărați de responsabilitățile mele... 

Mă tot gândesc la acțiunile mele care pot fi răstălmăcite de mințile oamenilor, care, se pare, îmi înțeleg așa de prost sufletul, că mă surprind mereu... Probabil, pentru că toți îi judecăm pe ceilalți reducându-i, de fapt, la propriul sine, care devine măsura tuturor valorilor și acțiunilor noastre?... 

Nu știu... nu-s mai bună cu mult față de lumea cu păcate, îmi zic-și pe bună dreptate îmi zic! Nu-s iopcrită, cel puțin așa cred de multă vreme, și mă analizez destul de intransigent...
Am, ca orice om, lucruri să-mi reproșez, gânduri reprobabile, rostite în capul meu la mânie, fapte pripite, pe care le regret deseori, dar am, dintotdeauna, o teamă supremă, mai presus de toate celelalte: să nu fiu nedreaptă cu ceilalți, să nu le frâng inima, să nu-i jignesc... să nu spun cuvinte care să doară iremediabil, căci iremediabilul e ceva infiorător de greu de suportat... 

Cuvintele rănesc cel mai mult, crunt, greutatea rănilor lor am trăit-o pe sufletul meu și știu ce zic.
Eu faptelor le găsesc totdeauna scuze, am tendința să le pun pe seama slăbiciunilor de moment, a irascibilităților și-a lipsei de răbdare a oamenilor, dar cuvintele care, cum spunea un mare duhovnic, ies pe unde iese sufletul și vin din suflet, sunt armele cele mai tăioase și nu se pot uita niciodată... 

Cuvintele pot mângâia când nimic altceva n-o mai poate face și tot ele te pot îngenunchea, te pot nimici sufletește, îți pot schimba pentru totdeauna imaginea unui om din oglinda sufletului...
Așa cum un cuvânt, un singur cuvânt de la un om drag, te poate face să dai lumea întreagă în schimbul lui... așa e de flămândă inima omului de cuvinte calde, drăgăstoase, care să aline, să dea speranță, putere, sens...
Mă gândesc, deseori, că păcatele cele mai mari prin cuvânt le facem.... prin cuvintele neiubirii, ale egolatriei, ale neîndurării, ale indiferenței...

Îmi pasă de oameni și de ecoul pe care-l au faptele și vorbele mele în cugetele lor. Uneori, chiar mai mult decât ar trebui, păgubos pentru mine... căci rezultatele sunt tot alea, cinic formulate cu multă vreme în urmă: nimeni nu poate schimba pe nimeni, dacă el însuși nu vrea... 

După zece ani de suferință și scrupule ca nu cumva să fac vreun rău unui om care, în tot acest timp, imi făcuse mie tot răul posibil, constat, stupefiată, că experiența nu m-a învățat mare lucru. Acționez în virtutea acelorași antagonisme din mine, tot se pare că nu m-am lecuit de uitare de sine și de ambiția de a schimba ceva în bine în cei din jur... de a lăsa urme din care să rodească binele... și alte asemenea visuri rizibile, pe care le-am altoit pe sufletul meu- de unde altundeva, dacă nu din cărți?! 

Probabil că și vocația compasiunii o practic tot excesiv și... autodistructiv... cine-știe?...
Dar cărțile mi-au rămas până acum și cei mai statornici prieteni, nu m-au dezamăgit niciodată, așezate acolo pe rafturile bibiotecii sau ale inimii. Pot spune asta cu mâna pe aceeași inimă, clișeistic, dar mi-o asum, căci ne adaptăm actului trăirii în limitele capcanelor clișeelor și-ale manierismului...