Trăiesc o fericire blândă, alinătoare, caldă. Poate fără vreun motiv rezonabil, demn de a fi explicat în cuvinte, dar inima mea o știe, o recunoaște. Dar despre asta... poate altădată...
Ziua de azi, toridă și liniștită, mi-am început-o cu muzică. Rusească, de data aceasta, prin vocea frumos bărbătească a lui Dmitri Hvorovstovsky.
Zilele acestea, lumea a fost îngrozită de vestea cumplită a bolii grave a baritonului rus, care a început o complicată chimioterapie pentru o tumoare pe creier. Am privit și eu, ca mai toată lumea care știe câte ceva despre interpreții de operă la ora actuală, ca o îndrăgostită de muzica clasică, și am fost impresionată cum a luat foc Facebook-ul, cum artiștii de marcă ai scenei internaționale s-au solidarizat în gesturi frumoase, sprijinindu-l moral pe colegul lor, lucru, de altfel, lăudabil și destul de rar, dar explicabil prin stofa umană diferită a acestor oameni.
Zilele trecute, Jonas Kaufmann deschidea concertul din Königsplatz, de la München, cu un mesaj de dragoste și încurajare către marele lui prieten; ieri, artiștii ruși, la un concert, s-au îmbrăcat în tricouri inscripționate cu chipul lui și cu mesaje de susținere; azi dimineață, Placido Domingo posta un mesaj de încurajare pentru Hvorovstovsky. Un val intens de solidaritate și gânduri bune se îndreaptă către un artist în mare cumpănă, care se luptă pentru viață...
La noi, în marile personalități se împroașcă, de regulă, cu noroi; i se caută respectivului prin trecut, i se scot la iveală intimități, i se intră cu cizmele murdare în viață, se scuipă peste absolut tot... că așa suntem noi, mai cu moț, iar spectacolul este trist și dezgustător.
Mă sună prietena mea și-mi spune că a urmărit la televizor discuțiile despre situația Greciei din interiorul instituțiilor europene și că nicăieri numele României n-a fost menționat, de parcă europenii nici nu ne-ar lua în considerare...
Probabil că așa o fi, dar, oare, noi n-om avea nicio vină în toate astea?
Noi desființăm, nu dăm vedetei statutul de vedetă, ba facem vedete din indivizi grotești, ca Leo de la Strehaia, piticul porno, Marian Mexicanul, Guță sau cine știe ce prostituate... dar, mă rog, ăsta-i un subiect care mă nemulțumește așa de tare, încât nu vreau să-l mai reiau...
Am locuit șase luni în Spania și-am avut acces, prin natura împrejurărilor, la toată presa spaniolă, de la presa mondenă până la cea politică. În presa cu cel mai mare impact la public, atât cea scrisă, cât și cea audiovizuală, nu exista zi în care să nu se facă promovarea cel puțin a unei vedete spaniole de nivel internațional. N-am văzut emisiune sau revistă în care să nu apară ceva despre Rafael Nadal, Penélope Cruz, Julio Iglesias, Antonio Banderas, Plácido Domingo și alții...
Nimic defăimător, majoritatea articole sau reportaje elogioase, de parcă n-ar fi avut nimeni vedete ca ale lor...
Revenind la subiectul de la care am divagat și-așa prea mult, ascultându-l pe Hvorovstovsky și vocea lui frumoasă, mi-am amintit de sufletul sentimental rus, așa cum l-am descoperit eu prin intermediul livresc și, implicit, de cel mai iubit personaj din literatură pentru mine, prințul Andrei Bolkonski, eroul capodoperei lui Tolstoi, Război și pace.
Am recitit romanul în iarna aceasta cu o plăcere imensă, reconfirmându-mi o iubire veche, dar nesfârșită și pentru toată viața. N-am să iubesc niciodată o carte mai mult, n-am să întâlnesc niciodată un personaj mai nobil și mai frumos decât prințul Andrei. Cred că nici nu există.
Prințul Andrei este superlativul, este idealul, este noblețea și frumusețea prin excelență.
Recunosc, plâng copilărește la filme, ascultând muzică splendidă și citind cărți frumoase. Frumusețea mă emoționează și la 38 de ani ca la 14... ca-n copilărie și adolescență - mă recunosc un copil mare și n-am ce-mi face. Nici nu vreau să mă schimb, pentru că nu m-aș mai recunoaște, n-aș mai fi eu...
Pentru mine, întâlnirea cu personajul prințului Andrei rămâne ca un fel de tărâm magic al sufletului, în care, odată ce-ai pășit, nu te mai poți întoarce în lume la fel... rămâi cu nostalgia frumuseții, cu acel et in Arcadia ego...
Mi-e dor de prințul Andrei ca de-o parte din sufletul meu, acel suflet capabil de frumos și de ideal, de iubire până la sacrificiu, deschis spre întâlnirea cu Dumnezeu și cu sensurile lumii...
Mi-e dor de a întâlni oameni frumoși, în sufletul cărora să se oglindească o fărâmă de cer, nu noroiul și abjecția lumii...
”Iubirea? Ce-i iubirea? se gândea el. Iubirea stă în calea morții. Iubirea este viața. Tot, tot ce înțeleg, înțeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există numai pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu și, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veșnic al tuturor lucrurilor.” (Război și pace)
L-am iubit pe prințul Andrei cu toate contradicțiile lui orgolioase și incertitudinile lui răvășitoare. Am plâns de fiecare dată când am citit scena în care moare în brațele Natașei, dorindu-mi, de fiecare dată, să existe o posibilitate, să se rescrie, ca prin miracol, romanul, iar prințul Andrei să trăiască și să-și împlinească iubirea cu frumoasa lui Natașa.
Țin minte că finalul romanului, cu atmosfera lui casnică, m-a dezamăgit enorm. Evident că am înțeles de ce alege Tolstoi să-l lase să moară pe prințul Andrei, cel mai frumos și mai imposibil idealist dintre toți câți există prin paginile cărților, căci cum ar fi fost posibil de imaginat un prinț Andrei cu o casă plină de copii, cu burtă, cu preocupări lumești, lângă o Natașă casnică și lipsită de poezie?
Nu, prințul Andrei trebuia să rămână un personaj sublim, mereu tânăr și plin de frământările transcendentului, o imagine a unei lumi pierdute de mult, dar care să fie un reper al vieții interioare, imposibil de conformat realității prozaice.
Prințul Andrei rămâne un personaj ideal, nefericit, menit să trăiască incandescent în flăcările himerelor sale interioare, consumat de propriile antagonisme, ajungând tardiv la autoiluminarea dată de miracolul iubirii absolute, frumos ca o iluzie, imposibil de întâlnit în viața reală, căci lumea cu date de stare civilă luptă înverșunat împotriva acestui soi de idealism.
Pentru splendidul prinț Andrei, pentru mine, subiectiv și definitiv, Tolstoi rămâne cel mai mare scriitor al umanității.
Deschid cartea, în care prințul Andrei rămâne mereu tânăr și frumos, și-i mulțumesc, în gând, lui Tolstoi pentru un asemenea dar.
„Închise ochii. Prin fața lor, amintrile se perindau una după alta. La una dintre ele se opri îndelung, cu nespusă plăcere. Își reaminti o seară petrecută la Petersburg. Plină de însuflețire și cu fața roșie de emoție, Natașa îi povestea cum, vara trecută, ducându-se după mănătărci, se rătăcise într-o pădure deasă. Îi descria de-a valma și desișul pădurii, și sentimentele ei, și discuția cu prisăcarul pe care îl întâlnise, și la fiecare frază se înrerupea și spunea: ”Nu, nu pot, nu povestesc așa cum a fost, nu, dumneata nu poți înțelege”, fără să ia seama că el o liniștea, spunându-i că înțelege, și într-adevăr înțelegea tot ce voia ea să spună. Pe Natașa o nemulțumeau propriile-i cuvinte; simțea că n-a izbutit să exprime sentimentul de teamă și de poezie pe care îl trăise în ziua aceea și pe care ar fi vrut să-l redea în toată adâncimea lui. ”Era atât de minunat bătrânul, și atât de întuneric în pădure... și atât de blânde îi erau... nu, nu sunt în stare să-ți descriu”, spunea ea, înroșindu-se zbuciumată. Prințul Andrei zâmbi și acum cu același zâmbet de atunci, când o privise în ochi. ”Eu o înțelegeam, își zise el. Nu numai că o înțelegeam, dar ceea ce iubeam la ea era tocmai acea forță sufletească, acea sinceritate, sufletul ei, pe care trupul parcă îl încătușa... Tocmai sufletul acela l-am iubit eu în fata asta... l-am iubit atât de mult și am fost atât de fericit”... Și deodată își aminti de sfârșitul acestei iubiri. Lui nu-i trebuia nimic din toate astea, el n-a înțeles și n-a văzut nimic din toate acestea. A văzut în ea doar o fetiță drăgălașă și mai ales fragedă cu care n-a găsit de cuviință să-și lege soarta. Pe când eu?... Și el tot mai trăiește, de atunci, vesel și fericit.”
