Lumina năvălește peste pleoapele obosite, invadându-mi retina cu prea obositoarea-i povară în miezul acestei zile de luni, în singurătatea cameriei mele de bolnav fără voce și energie. Fost-a o noapte lungă și albă, cu dureri în gât și lacrimi de răceală, cu gânduri vrăjmași și năluciri complicate, redundante...

Am dat gata vraful de lucrări scrise oribil, printre ceaiuri astringente și doze masive de paracetamol. Se cheamă c-am făcut o treabă bună, deși am aflat că revista lui Heliade se numea, de fapt, Creierul românesc, că Ștefan cel Mare era așteptat în romanul Frații Jderi de toți oamenii ca să fie fericit (cu axionul ”Cade-se să te fericim...”, desigur!) și alte asemenea... amuzante până la un punct, dar triste în esență. Ei, de-ale vieții, am trăi și mai rele! 

Am epuizat o cutie de șervețele, dar nu și gândurile ce mă amenință, cacofonic, pe pernă, acolo unde le-am lăsat în zorii pe care i-am privit apărând... 

Citesc un mail și aflu că am o nouă raportare de dat, că am un nou termen-limită la ceva și decid să-l ignor. 

Nu neg că sunt îngrijorată. De ce voi face, de cum voi ieși din niște încurcături în care-am intrat din cauza aceleiași metehne mai vechi: nu știu să spun nu la timpul potrivit. Nu-i nimic, va trebui să învăț! 

Nu mă bucură mai nimic, pentru că știu că nu e ce trebuie să fie, nu e ce vreau. 

Doamne, ar trebui să ia altcineva deciziile pentru mine, cineva sănătos la cap, nu cum sunt eu, incapabilă să fac un lucru ca lumea. 

Am terminat de recitit Străinul lui Camus- ce diferit îl văd acum!- și vreau să reiau și ciuma. Atmosfera aia din carte e fabuloasă, iar artificiile narative de la-nceput sunt interesante. Îmi place Camus, onest și temeinic. Nu ne-am împrietenit în adolescență, când e vremea marilor descoperiri, dar parcă nici Tolstoi n-a fost atunci marea mea iubire, iar acum, după trecerea anilor, totul e altfel...
Sunt atâtea cărți de citit, ba chiar și de recitit, că nu știu de ce pierd timpul așteptând irealități....
Cică luna- nu știu  care lună, nouă, în creștere sau descreștere, ce contează?- e favorabilă noilor începuturi, rezolvării unor situații care așteaptă demult să fie rezolvate, așa zicea horoscopista- nici de-asta nu sunt sigură dacă e tot aia sau alta...
Așa că m-apuc de continuat Ciuma și de făcut pace în mine, căci e timpul...

Am visat că-mi scriai și că-mi spuneai acolo ce trebuia să știu, am visat că-mi scriai ca Eminescu Veronicăi, pe hârtie îngălbenită de vremuri, cu slove pe care abia le puteam descifra...

Am visat că-mi scriai, că te gândeai la mine și la sufletul meu în mută și blândă așteptare, am visat doar, căci dimineața a venit cu soare-n fereste și m-am trezit ostenită și bolnavă, fără să-mi mai amintesc niciunul dintre cuvintele pe care le citeam în vis...

Am visat...

Visez mereu, cu ochii deschiși, te visez fără să mă pot opri și fără să pot să-mi scot din suflet nevoia de-a te avea, măcar așa, lângă mine.

Idealizăm, liric, toate vorbele, toate gesturile, toate zâmbetele și toate cele ce sunt ale omului drag, fără să ne putem opri doza de copilărie din noi, pe care-o ducem prin viață dezastruos de ridicol și de neconstructiv.

Trăiesc de când mă știu printre visuri, printre idealizările unui om pe care niciodată nu-l am al sufletului meu pe deplin și nu mă pot vindeca de asta, deși absolut toată lumea spune că e o catastrofă de atitudine pe care pot s-o am. Visez mereu, proiectez mereu în minte imagini după cum ar vrea sufletul meu desuet și infantil și simt că realitatea e mereu alta decât ar trebui să fie. Poate că e așa cum trebuie să fie, poate că eu greșesc la nesfârșit și nu fac niciodată ce trebuie... Nu mai știu, nimic nu mai știu...

Doar aștept, cuminte, deznădăjduită și cu lacrimi să se întâmple o minune. Și minunea întârzie sau, dacă totuși se-ntâmplă, ceva ca un ghinion absolut sau doar prostia și neputința mea transformă totul, totul într-un mare eșec, caricaturizând tot ce am mai frumos, tot ce vreau să fie mai frumos...  Mereu sunt incapabilă, în fața oamenilor dragi să exprim exact ce simt, ce vreau, ce gândesc, ce visez și totul îmi iese prost. Fac praf orice bucurie, distrug orice se înfiripă, îmi sabotez orice șansă, fie ea oricât de plăpândă... Fără să vreau, parcă ceva mai presus decât mine își râde de mine, căci fac nu ce vreau, ci exact ceea ce nu vreau... Rămân umilită, fără putere să mă apăr, rușinată și scârbită de mine, ca și cum ar fi în mine însămi un străin vrăjmaș, care arată doar neputința și slăbiciunile din mine, ca oricine să fugă, să fugă dezgustat și dezamăgit...  Și asta doare crunt, dezarmează și destramă, îngenuchează, ca să nu te mai poți ridica din nou, pentru cine-știe câtă amară vreme...

Nu știu decât că se apropie o altă noapte- lungă, o simt- chinuindu-mă să pot adormi, să pot uita, să nu mă mai gândesc la nimic, să nu mai... să nu  mai...

Am visat că-mi scriai și-mi spuneai... nu mai știu ce-mi spuneai, poate că nu mă visezi, că nu vrei sau nu poți să mă visezi, să mă gândești, să mă aștepți... Am visat că-mi scriai și visul meu a fost așa de real, mai real decât realitatea însăși, cum nu e realitatea însăși...

Zadarnic...

M Eminescu, E trist, recita Adrian Pintea

Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără soţ", „Revedere" şi „Som...

”Ziua cine mi-o zâmbi/ noaptea cine-o povesti?...”

Îi scriu prietenei mele: mănânc pâine caldă și ascult Eminescu, recitat de Pintea și cred că așa e fericirea. Îmi răspunde, cu râsete, că așa e. Râd și eu și sunt fericită, cu lacrimi fericită, pentru că știu undeva, adânc în suflet, că o așa clipă nu voi mai trăi niciodată, așa îndrăgostită de viața asta frumoasă și recunoscătoare cum sunt. C-o trăiesc așa cum vreau, așa simplu, fără umilință la inimi și îndurări străine și vrăjmașe...

Ce bună e pâinea, ce dulce și caldă și aromată e! Ce emoționat și tremurător și trist e glasul lui Pintea, ce dulce e versul Eminului, ce minunăție de limbă și de poezie avem, ce puțin știm să ne bucurăm de toate acestea! Doamne, mulțumesc pentru că... toate, toate, toate!

E aproape miezul nopții... Ce faci, dragostea mea, pe unde-ți porți umbra dulce, unde-ți odihnești capul pe care-l iubesc, pe cine strâng în brațe brațele de care mi-e dor? Te-am visat că-mi spuneai că vii, îmi spuneai râzând că vii, că vii negreșit... Și râdeai, și râdeai cu glasul tău de care mi-e dor, pe care-l cerșesc universului să-l mai aud spunându-mi numele ca nimeni altcineva, ca nimeni altcineva...

Ce faci, dragostea mea, mai știi cât mi-e de dor de tine?

circ cu mexican și horoscoape...

Zi de luni veselă, cu soare-n ferestre, pe stradă, cu glume la serviciu, cu planuri de reuniuni, prânz cu prietena mea și două perechi noi de pantaloni. Așa e bine să înceapă săptămâna, în atmosfera provincială dâmbovițeană. 

Acasă, maldăr de teze și show de cea mai proastă calitate la televizor: Marian Mexicanu' și amanta, cu fantastic tupeu, povestesc de amantlâcuri devenite oficiale. Legitimarea imoralității prin televiziune, model pentru tânara generație, care și-așa își ia repere de la tv. 

Zic: bravos, națiune, halal să-ți fie! Mă gândesc un pic: care națiune, că Marian Mexicanu'... ? Dar gândul o ia-ndărat, căci și ei sunt ai noștri și televizorul nu face altceva decât să arate cum suntem. 

Schimb canalul și dau de Teo, care se pupă cu Bursucul și cu invitata, o horoscopistă care spune ceva despre cum ne merge săptămâna asta. Aflu rapid că berbecii trebuie să-și caute un partener, au nevoie de dovezi de iubire, că Uranus e în rezonanță cu coada dragonului, că e momentul potrivit pentru nu-știu-ce... Nu-nțeleg nimic, mai ales nu înțeleg care-i treaba cu coada, dar, mă rog, pot să trăiesc și cu asta, și aștept rândul Gemenilor, căci mă revendic nativilor zodiei, cel puțin după unele horoscoape. De zis, zice numai de bine: cică gemenii sunt favoriți, că Mercur nu știu ce face în zodia Vărsătorului, că sunt susținuți de persoanele din jur... Nu-nțeleg nimic, dar îmi rămâne marcat pe timpan cuvântul noroc, pe care nu-l înțeleg și trec repede la capitolul plusuri horoscopista, dacă gemenii au noroc și oarece( n-am înțeles clar ce, dar ce contează!) le vine mănușă... Carevasăzică, e de bine! 

Dau, din solidaritate, prietenei mele mesaj, să se uite și ea, că eu până la scorpion nu mai rezist, pe fundalul unui paradox sonor emis de horoscopistă: partenerul de viață, nu și partenerul de suflet, intră-n nu știu ce relație cu racii... Zic: hait! E reloaded povestea cu Mexicanu și renunț la televizor, repede de  tot, să nu pierd starea zen dată de Mercur.  

La radio, Ionuț Dolănescu, feblețea mea, cu un cântec despre olteni și amorul oltenesc, cică olteanu' umblă pe la nevestele altora, dar a lui e doar a lui... Măi, să fie, carevasăzică, olteanu' e mai bun ca Mexicanu', măcar ăsta pe-a lui nu și-o lasă și mă umflu-n pene de mândrie națională. Se vede treaba că m-a marcat povestea televizată, ca și alte povești, mai noi sau mai vechi, că toate au azi legătură, în mintea mea, cu circul de la televizor.

N-am scăpat însă, blestemul circului televizat mă urmărește- o fi de la horoscop!- căci mă sună prietena mea, care vede și ea același tip de emisiuni, bănuiesc că tot din repulsia față de tezele scrise execrabil... 

Aflu o poveste halucinantă, căci îmi zice că a urmărit la teveu altă nenorocire, cu o mamă denaturată care și-a abandonat niște copii și-au tăbărât invitatele pe ea s-o înghereze... Nu înțeleg nimic, nici de data asta, dar tot cerând explicații suplimentare sunt expediată rapid, căci prietena mea, amuzându-se copios, îmi spune că schimbă postul, că-n platou a venit și baroneasa. Întreb zăpăcită cine e baroneasa, dar aflu doar că amanta cu tupeu are 23 de ani... Te pomenești c-o fi amanta cu tupeu, care s-a ales și cu Mexicanu' și cu titlul???
În mod sigur nu e cea mai bună alegere azi mass-media, asta trebuie să fi spus sigur și horoscopista cu racul și cu coada dragonului...
Mă uit resemnată la teancul de teze, fără pic de curaj, în ciuda termenului limită care nu poate fi fentat în niciun fel. Ups! m-am molipsit cu argoul mexicanului, realizez îngrozită, așa că trec la bucătărie să pun de-un ceai și m-apuc de citit teze la limba română. Din ele aflu siderată că Arghezi, în poezia Frunze pierdute, n-a mai atins foaia de hârtie de zeci de ani, din vina fricii și-ndoielii fătului, ce nu pot fi curmate... Ba, mai mult, mă cultiv și aflu că epitetul  pagina curată ”simbolizează o pagină nouă, care așteaptă să fie completată de către făt.”
Mă declar învinsă: de teze, de perspicacitatea și talentul nației, de televiziune, de mexican și baroneasă, dar zâmbesc, căci a fost o zi de luni minunată, și plină, și veselă și fără lirism, dar, dă-l încolo de lirism,oricum nu mai folosește nimănui! 

Nichita Stănescu

Desi inima mea este
ascunsa intre coaste,
sa vezi tu ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Desi schiopat putin
si ma doare,
oh, de la o vreme ma doare
creanga cea groasa si cea mare
de care s-a spanzurat altul,
sa vezi si tu ce poveste,
oh, ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Cred ca a trecut timpul,
cred ca a apus luna,
pe camp au iesit la intuneric
soarecele de camp si inorogul feeric,-
sa vezi si tu ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Desi ai inima inlauntrul tau,
si ascunsa sub coasta,
mi-e foarte dor de tine.