Johnny Mathis - Wonderful Wonderful

Muzica inimii, muzica nostalgiilor mele, cu filme alb-negru, filme cu poveste, care te fac să crezi în magie, în puterea sentimentelor care clădesc bucuria de a fi împreună cu cei dragi...

Dimineață. Cafeaua fierbinte lângă mine, multe de făcut, emoții pentru prietenul nostru, Nic – soțul prietenei mele – care trece azi printr-o grea încercare.

Gânduri învălmășite în tolba sufletului, frânturi de amintiri și visuri neterminate. Nimic nou, dar nu sunt niciodată mulțumită, nici măcar de împlinirile dorite de mult.

O camionetă verde sparge liniștea dimineții. O femeie trece prin fața ferestrei cu o plasă în mână, îmbrăcată tern și fără imaginație. Ce-o face Nic? Hainele sunt toate de strâns și așezat la locul lor. Aștept fetele. Delir bacovian, căci afară plouă sau a plouat, totul e gri și iarna pare o păcăleală…

Pe masă, un notebook îmbrăcat în piele – de ce-or fi toate maro azi? Casa e goală, prea mare pentru mine singură, prea mult spațiu de umplut peste tot…

În calendar, Sfânta Mare Muceniță Anastasia Romana. Telefonul sună deja. Nu știu să mint, nici măcar pentru cauze nobile.

Doamne, să fie bine azi!

gânduri rezonabile?

Dimineață cu fulgi de nea prin geam, timizi, imaculați, ca să împace larma din noi și să ascundă urâțenia de peste tot.

Multă treabă în redacția noastră improvizată în cabinetul directorului: pregătirea numărului de Crăciun al revistei, agitație, sondaje de opinie, subiecte de teză. Când mi-am adus aminte să caut iarna, nu mai era. Afară zâmbea soarele, iar brazii din curte erau făcuți de râs de verdele lor stins și nu mai știau nicio poveste.

Liliachiul bluzei mele zâmbește tuturor; secretul inimii nu-l știu decât eu: tic-tac, tic-tac...

Mă gândesc la cel mai frumos film de Crăciun din toate timpurile, It’s a Wonderful Life. Eroii învață că, de Crăciun, Dumnezeu îi răsplătește pe cei buni, pe cei care perseverează în bine, uneori chiar ridicol de mult, în ciuda omenirii rezonabile.

Îmi place cuvântul rezonabil, deși, mărturisesc spășită, nu-l mai vreau în existența mea. Pentru că, în ultima vreme, acest cuminte „rezonabil” îl asociez cu acceptarea în viața ta a acelui „nu se poate”, cu acceptarea posibilității existenței lui „nu se poate”, lui „nu e admis”.

Rezonabil înseamnă să te gândești la ceea ce simt alții și să te lași pe tine în expectativă, în acel imponderabil și nesfârșit „altădată”, care poate nu va veni niciodată.

Rezonabil înseamnă a te opri înainte de a fi prea târziu; înseamnă șanse pierdute; înseamnă a te împăca tu însăți cu ideea — deloc măgulitoare — că ești laș și că nu-ți poți permite, din această condamnabilă lașitate, să te iubești puțin.

Rezonabilul te condamnă pentru totdeauna să ai în viața ta întrebări fără răspuns și să te gândești, cu aceeași durere resemnată și amară, cum ar fi fost altfel…

Prietena mea îmi povestește despre inima ei lucruri nerezonabile — dar ce-i rezonabil în dragoste, în tărâmul de flacără al inimii? Cum să dau sfaturi rezonabile, cum să-mi treacă prin minte, măcar, să condamn trăiri nerezonabile, când ele aduc, cu iușul lor, fericirea, sentimentul certitudinii existenței marii iubiri, al sufletului-pereche?

Uneori mi-e ciudă pe mine și pe fidelitatea mea îndărătnică față de mine însămi, față de o utopie tributară unei educații inflexibile și absurde ca orice conformism — greșit, acum știu, dar… ce folos?

Uneori mi-e ciudă că existența mea, cu acte de stare civilă și corset de principii și opreliști (uneori impuse doar de mine însămi), nu mi-a îngăduit să iau decizii altfel decât în limitele unei relativități… rezonabile.

Prima zi în care am revenit printre oameni, prima zi de mers pe două picioare… Bucuria copiilor, îmbrățișările celor câțiva colegi cu care comunic mai bine m-au făcut să realizez că mi-au simțit lipsa, că sunt importantă pentru câțiva oameni. Nu de neînlocuit, nu indispensabilă, dar importantă.

Și acesta e încă un motiv în plus să lupt pentru un vis care mă așteaptă să-l duc la îndeplinire, să nu mă las învinsă de cuvintele „nu se poate”.

Cred că și perseverența trebuie răsplătită…

În ajun de Moş Nicolae

Ajunul sărbătorii celei mai iubite te aştepţi să fie înzăpezit, ca-n copilărie, aşa cum spunea mamaie: „Moş Nicolae cu barba albă". Ani întregi, în copilăria mea nu mai ştiu ce moş venea, Moş Nicolae sau un alt Moş, căci ziua aceea rămânea imprecisă în calendarul pe care fetiţa cu ochii mari nu-l percepea cu exactitate. Dar venea sigur, cu bucurii al căror miros de portocale rămâne, peste ani, de neuitat.

Culoarea azurie a unui dar de sărbătoare nu l-am mai regăsit în viaţa mea niciodată. Am rămas cu certitudinea că acel albastru nu mai există nicăieri, toate rezervele cromatice de albastru ale omenirii s-au epuizat în pulovăraşul pe care l-a primit, într-o seară cu miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească, o fetiţă cu nume de floare, dintr-un sătuc banal şi înzăpezit ca locurile de unde-au venit cei cărora i se datorează numele... 

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi vin împachetate în hârtie colorată, au neapărat biluţe multicolore, ca jucăria mea de plastic verde translucid, care nu mai ştiu cu exactitate ce anume era, pentru că eram prea mică pentru o fericire atât de mare, pentru că eram mică şi mă jucam jos, pe covor și ... amintirile sunt amestecate şi multicolore...

Ceea ce știu cu certitudine este că erau acolo toţi: tata, unchii şi mătuşile, mama şi bunica... În sobă ardea focul şi era cald, şi iarnă, şi jucăria cânta nemaipomenit şi... nu mai ştiu, căci povestea s-a sfârşit de mult şi n-are cine s-o mai spună...

Probabil că fericirile adevărate au miros de portocale şi gust de ciocolată chinezească; probabil au totdeauna o mamă şi-un tată, căci ţin de copilărie, exclusiv de ea şi nu mai revin la fel niciodată, oricât te-ai strădui în viaţa conştientă, de om mare şi fără iluzii...