Iar aceste puține sunt mai puțin materiale și, într-o covârșitoare măsură, sunt cele ale duhului. Cele care te fac să te simți plămădit dintr-un alt aluat, care te fac să te simți meritoriu și bun — adică pe drumul spre rost.
Care rost? Ehei... asta-i vorbă mare. E desăvârșirea, e fericirea, e... sentimentul plutirii fără aripi și al imponderabilității dincolo de cer, mai degrabă în cerurile inefabile ale acelui „ceva” mai greu de spus...
Până azi, nu am dibuit încă exact ce ar fi... Încă bâjbâi între mereu neatinsul dor de a fi pereche și himera niciunui nor pe cerul inimii... care nu e niciodată deplin limpede, niciodată fără nori amenințători de furtună... Mereu vrăjmașe păsări de pradă plutesc deasupra, mereu haine umbre se încăpățânează să întunece zâmbetul, și mereu, chirchită, inima se zbate ca un canar speriat în colivia coastelor care-o încap, încă, și-o rabdă... Cât despre pereche... ea rămâne, mereu, un „ceva” care le e destinat unora mai fericiți, mai aleși, mai norocoși, mai pricepuți, mai hărăziți sau — ce știu eu? — mai bine orientați... Un fel de miraj inaccesibil, un soi de rai accesibil doar privilegiaților — ca-n poveștile din copilărie, cele cu final ironic, în care mereu alții ajungeau la capătul fericirii.
Păcatul ăsta al comparării cu ceilalți, marcat de recidivă, este — cred — cel mai comun dintre păcate. Al comparării și al jinduirii...
Trăim zilnic automatismul comparării cu ceilalți — de multe ori defavorabil — pentru că mereu ceilalți par mai fericiți, mai împliniți, mai senini, mai veseli, mai... și mai... Puține sunt prilejurile în care ne simțim unici și de neînlocuit.
Și adevărul este că nici nu suntem de neînlocuit. Dimpotrivă, într-o lume în care totul se înlocuiește și nu se mai repară, de la obiecte până la oameni, constatăm zi de zi cât de puțin valorează ființa noastră în ochii celorlalți. Și cât de dispensabili suntem.
Și ne doare ciobul de Narcis fragil și orgolios pe care-l avem fiecare ascuns în noi — unii mai în profunzime, alții mai transparent — încât devine evident, încât facem multe sacrificii pentru a nu deveni insignifianți, pentru a nu ne pierde din statura cu care îi atragem, îi intimidăm sau îi ținem la distanță pe ceilalți.
E un truc vechi, ar spune unii — cei care se cred infailibili și perfecți — categoria profesorilor care au impresia că știu tot și că nu-i mai poți da jos de la catedra vieții.
E o a doua natură, ar spune alții, mai cinici — psihologii, superiorii, doctii — cei care cred că au înțeles tot despre oameni, despre suflet, despre lume.
E doar modul de manifestare al celor slabi, spun ceilalți — încrezuții, autosuficienții, realizații de moment, fudulii care confundă strălucirea de suprafață cu lumina adevărată.
Dar, să fim onești: câți dintre noi nu suferim, în taină sau fățiș, că suntem respinși?
Câți nu ne dorim să fim noi aleșii, bine văzuții, lăudații, flatații, gratulații?
Câți nu tânjim să fim doar noi aureolați de nimbul unicității și să-i facem pe cei de lângă noi — în orice poziții ar fi ei — să ne recunoască meritele, să ne laude, să ne țină aproape, să ne pună la masă și să taie pentru noi, dacă nu vițelul cel gras, măcar ceva, acolo, cât să ne simțim că le suntem sărbătoare celor de lângă noi?
Că doar prezența noastră umbrește toate celelalte prezențe din sala de bal a vieții; că doar noi suntem cei aleși și doar noi contăm...
Dor respingerea și preferința celorlalți.
Dor nerăspunsul la un telefon, dor ignorarea unui mesaj, dor vorbele spuse de complezență sau nespuse deloc.
Doare preferința pentru altcineva.
Doare când cineva ne micșorează statuia pe care ne-o înălțăm singuri, sperând să fie validată și de ceilalți. Doare neiubirea așa cum doare o rană urâtă, doare indiferența așa cum dor toate vanitățile refuzate de lume. Doare păgân, fără sfințenie, fără măști, căci, în apele limpezi ale lacului, fiecare dintre noi vrea să vadă ceea ce vede Narcis — dar nu doar el, ci și ceilalți.
Nu știu ce leac s-ar găsi pentru dorul ăsta care nu trece. Poate nici nu trebuie să treacă.
Poate el e tocmai dovada că încă mai așteptăm, ca niște copii, privirea aceea care să ne spună că suntem destul, că pentru cineva suntem de neînlocuit...
Poate pentru că, în adâncul fiecăruia, Narcisul acela fragil încă mai speră să se vadă frumos în privirea altcuiva. Iar asta e un vis atât de greu de recunoscut, dar care ne face atât de frumos umani...
Și, poate, doar pentru asta merită să ne mai oglindim din când în când ... ca să ne vedem cu mai multă blândețe. Și, cine știe, poate așa o vom și primi...
