sâmbătă, 24 septembrie 2016

Luciditate după cutremur

M-am trezit cu aproximativ un minut înaintea cutremurului, ca și când o voce neauzită și neștiută m-ar fi avertizat să mă trezesc. Nu știu nici acum de ce, dar m-am trezit fără motiv și eram extrem de lucidă. La câteva clipe după, am simțit patul mișcându-se cu mine și am știut clar de ce a trebuit să mă trezesc. Paradoxal, nu prea mi-a fost teamă, deși mi-e foarte teamă de obicei, mai ales că sunt de atâția ani singură, dorm de atâția ani singură și mă simt, mai mereu, a nimănui... E probabil pentru prima dată când nu mi-e prea teamă de moarte... poate pentru că m-a durut așa de ascuțit și de mereu viața în ultimele luni? Că a fost așa de greu de suportat anul acesta, cel mai greu de suportat, cel mai cumplit, cel mai umilitor, cel mai copleșitor din câți am trăit? Habar n-am... M-am gândit la mama, cred... Primul gând a fost s-o sun, că pe altcineva nu am pe cine să sun, să văd dacă e bine, dacă nu s-a speriat, dar am presupus că a dormit și nu știe nimic, nu avea rost s-o sperii degeaba... Apoi nu m-am mai gândit la nimic... am ascultat doar tăcerea și atât... 
Am adormit relativ repede după ce mi-am dat seama că nu va mai urma nimic, și-am visat o familie . Nu știu cine erau, nu le-am reținut deloc chipurile, deși le vedem clar și știam cine sunt, dar sigur erau oameni foarte dragi și apropiați, asta știam în vis, și pe Coco, el trebuie să fi fost... Ne împăcam, stabiliserăm să ne împăcăm, să fim din nou împreună, să ne iertăm unul altuia tot ce ne-am făcut, toate rănile... Eram acasă, în casa noastră foarte dragă, eram bine, era cald, ceilalți plănuiau să facem o călătorie, să ne răsplătească pentru faptul că eram din nou o familie, dar eu nu voiam, mă simțeam în siguranță și nu aveam nevoie de nicio răsplată, de nimic... Doar trăiam starea aia de bine pe care am uitat-o de atâta timp. Eram în siguranță, el mă ținea în brațe, treceam din mașină în mașină, mă privea cu ochii lui plini de dragoste, ca altădată, foarte demult și știam că nu o să mi se mai întâmple nimic, eram protejată, eram liniștită, eram în siguranță... Nici nu mai aveam chef de ceilalți, nici nu voiam să merg nicăieri, mi-era de-ajuns să stau la mine acasă...
Dimineață m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva am visat totul, dacă nu cumva n-a fost niciun cutremur, doar un vis de-al meu cu ochii deschiși, doar o părere... Știam sigur că după cutremur privisem la ceas și știam sigur că era ora 2, 10... Am deschis telefonul, lumea nu dormise, toți își împărtășeau pe facebook impresii despre cutremurul din noaptea trecută, făcuseră glume sau își exprimaseră spaime, deci nu visasem, fusese, într-adevăr, cutremur.
Am știut, încă o dată, că tot ceea ce cred că știu în adâncul inimii mele chiar așa e, că n-a fost decât un singur vis, probabil o proiecție subconștientă a temerilor mele pe care nu mi le mai îngădui să le am...
Sigur nu-l mai vreau de ani pe Coco pentru nimic în lume, sigur vraja aceea care mă ținuse lângă el atâția ani s-a spulberat de mult și la fel de sigur l-am iertat pentru toate. De-aș putea să mă întorc în timp, poate aș face totul altfel, poate chiar i-aș cere mult mai puțin... Oricum, pentru tot, pentru rele și bune, pentru anii în care m-a ținut nopțile în brațe și am fost, lângă el și dragostea lui, poate insuficientă, poate nepricepută, poate banală, dar adevărată, atât timp cât a fost,  i-am mulțimit. Am fost în siguranță. Subconștient, conștient, vis, realitate... tristeți și certitudini, spaime și răni nevindecate... pasăre rănită ce-și ascunde capul sub aripile cărora le este frică să se mai înalțe spre zboruri... spre nimic... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...