Deșertăciunea unui vis...

Citesc mai mult, în ultimul timp, și încerc să vorbesc mai puțin. Ultima e încă la statutul de utopie, prima se străduiește din răsputeri să-mi redevină obicei indispensabil ca în adolescență. O adolescență plină de visuri de care nu m-am putut dezbăra niciodată cu adevărat, care-au subzistat în plăpânda mea ființă de carne și eter, care m-au însuflețit și m-au făcut să sufăr fără măsură în anii amarei mele maturizări și mai amarei maturități. 

Cândva, un om pe care l-am iubit și căruia i-am fost prea tare amenințare îmi spunea, condescendent, că visurile-mi vor face doar rău și-mi servea, ironic și cu aere de superioritate, ca să se apere de luciditatea cu care-i dezgoleam lașitatea,  o frază-îndemn care mă batjocorea și mă rănea nespus: ”Fii realistă, măi, păpușă!”
Mă rănea pentru că nu eram o păpușă și nu voiam să mă considere cineva doar o păpușă, nici fizic și nici în vreun alt fel, și pentru că, în superioara-i atotștiință, ignora că eram foarte realistă: realizam și că nu mă iubea, dar și de ce nu mă iubea. Și, evident, nici nu presupuneam că m-ar fi putut prețui cum merit vreodată, ceea ce nu mă împiedica însă, cu toată disperarea, să-mi doresc atât de tare s-o facă... Și mă batjocorea pentru că îmi nega tot ceea ce era frumos în mine, tocmai din cauza faptului că, realistă fiind și știind că n-o să mă înțeleagă niciodată, îl iubeam, totuși, cu toată puterea inimii mele netrunchiate și netemătoare, fără să aștept nimic de la el... Și asta chiar era ceva atât de nobil și de frumos, cum n-a înțeles-o și nici n-o va înțelege niciodată: că iubirea nu cere în schimb, nici măcar iubire, ci doar s-o primești. Se dă gratuit și nemotivat, fără să se poată contabiliza în ce măsură cel căruia i-o oferi merită sau nu, ori îți va răspunde vreodată la fel... 

Mai târziu, același vis năuc m-a împins la nenumărate sacrificii pentru un om căruia i-am oferit inima, și mâna, și viața, și încrederea și fidelitatea mea timp de zece ani de conviețuire. Același vis născut din cărți și din dorința de-a împărtăși din suflet tot ce aveam de dăruit, vis care, deși nu s-a împlinit întocmai ca-n cărți, n-am să consider niciodată că nu ar fi putut să devină permanentă realitate dacă amândoi am fi fost suficient de puternici și de dornici să luptăm pentru el și dacă ... multe altele, prea multe... 

Același vis urmărit patetic, dar cu înverșunată speranță, m-a îngenuncheat în zilele negrului marte care trecu... Pentru că am crezut în el și-n minciuna sub care mi s-a vândut, am auzit iarăși, din altă gură cinică, aceleași cuvinte cunoscute și înfiorătoare: „ Nu mai fi naivă!”, de parcă eu aș fi fost vinovată de minciună, nu buzele care-au rostit-o ca să mă convingă că visul meu e valabil, că e al amândurora, că e posibil chiar și așa, sub aparența lui inacceptabilă și josnică...

Același vis a cărui deșertăciune o plătesc și azi, cu lacrimi mai amare decât nimic altceva, tot rămâne cel mai frumos...

Și pentru îndeplinirea lui tot mai cred că merită să-ți dai și ultima suflare, căci e cel mai frumos dintre toate himerele viețuirii pe pământ, în neagră și insuportabilă realitate pragmatică și fără dram de noblețe. 

Și da, sunt astăzi tare realistă și din ce în ce mai puțin ”păpușă”, la colțurile privirilor de neagră catifea s-au strâns brazdele adânci ale anilor de tristeți și-ale nopților de veghe înlăcrimată, mă amenință fatalitatea unei cifre grozav de rotunde și-a unui mare nimic sub linia pe care trebuie s-o tragi obligatoriu când faci socoteala anilor și-a vieții, iar pe frunte se văd tot mai certe urmele îngrijorărilor trecute și prezente pentru ale vieții deșertăciuni de fiecare zi, dar tot păstrez în adâncul sufletului o fărâmă plăpândă de vis, care n-a murit încă... de tot...

Și pentru asta sunt neverosimil de frumoasă, chiar dacă nu-s încă, pe lumea asta, a oamenilor cu burți și împliniri ”realiste” și carieriste, care bifează succese facile și cuceriri într-o listă de jalnice isprăvi cu care să se împăuneze, nu-s - încă-  priviri să mă vadă și să mă aprecieze.