La încheietura mâinii stângi pomul vieții, încadrat într-un medalion circular cu marginile dantelate, stă prins de-un șnur roșu care, din cauza apei, a devenit aproape roz și strălucește ca un talisman delicat și inutil... Vinișoarele albăstrui se întrezăresc, în arborescența lor ciudată, conferită de hazardul anatomiei, prin pielea translucidă și caldă, mirosind a patchouli. Privindu-le, mă gândesc la cât de fragili și efemeri suntem, în ciuda a tot ce facem să ignorăm asta.
Palmele ce au acoperit, de atâtea ori, ochi înlăcrimați sau au sprijinit fruntea visătoare, au desenată în plaja lor de carne roz o hartă complicată, imposibil de descifrat, în care poate stau ascunse, îmi zic cu zâmbet, toate răspunsurile la întrebările atâtor nopți de nesomn. O, de-ar fi așa!... Dar răspunsurile stau în faptele celorlalți și-n secretele ascunse sub frunțile lor... Și-n ceva mai mare de-atât, îmi șoptește îngerul bun de pe umărul drept, în voința lui Dumnezeu, bunul...
S-a sfârșit o săptămână cu griji multe și cu speranțe, conștientizez în timp ce-mi privesc mâinile care scriu, harnice, pe tastatura laptopului șiruri de cuvinte fără rost... Mi-am condus pe ultimul drum o fostă colegă, o doamnă specială, care m-a plăcut și pe care-am respectat-o tare mult, a cărei pierdere m-a îndurerat și înlăcrimat, pentru că nu mă gândisem niciodată la o atare posibilitate prea curând... Era un om plin de vitalitate și slăbiciunea, boala, moartea păreau puțin, prea puțin probabile.... Facem, deseori, greșeala să-i credem pe oameni nemuritori. Și nu sunt, au o fragilitate demnă de a firului de păianjen, în ciuda tuturor lucrurilor mărețe sau a josniciilor de care sunt capabili, uneori... Drum bun, doamnă Mirela Dumitrescu, drum bun spre lumină și pace, de unde a fugit toată întristarea pe care-n lumea aceasta prea des o gustăm!
Tot zilele astea am constatat, stupefiată, că-n sufletul unui om pe care l-am crezut ani de zile prietenul meu nu e, uneori, decât ură și orgoliu agresiv. Și-am suferit, căci atunci când realizezi că nu mai ai un prieten, ești cu siguranță mai sărac.
La încheietura mânii stângi simt sângele cum pulsează tainic și-mi amintesc că suntem miracol și lumină, că suntem fragilitate și frumusețe, că suntem iubire și așa trebuie să rămânem. M-am rugat din tot sufletul pentru viață, pentru viața unui om drag, pe care-l iubesc chiar și-n genunchi, acolo unde m-a prăbușit prin fapte care m-au îndurerat într-atât, încât am simțit cum trebuie să fie iadul deznădejdii... Dar pe care le-am și uitat, le-am uitat cu desăvârșire, odată ce teama pentru viața lui a căzut peste mine ca un trăznet, cu câteva zile în urmă... Și orice-a fost durere și lacrimi s-au dus ca prin minune, căci, din genunchi, sufletul s-a înălțat la cer cu vorbele rugăciunii, în care nu-i poți cere lui Dumnezeu decât binele... Căci iubirea e mai mare decât nedreptatea, decât egoismul, decât orice înguste neîmpliniri, frustrări, amărăciuni sau orgolii de moment, și ea șterge orice resentiment...
Mâinile astea obosite ca și fruntea, care s-a plecat sub povara deznădejdii din luna lui Marte, scriu acum un mare ”mulțumesc” Dumnezeului milei și-al iubirii, care tămăduiește toate rănile și suferințele trupului pe care nu ni-l cruțăm deseori și, din iubirea-I nesfârșită, ne dă speranțe. Mulțumesc, Doamne!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu