Frânturi din bisericuța de lumină

Duminică binecuvântată. Am fost cu Cri la biserica din Drăgănescu. Pentru prima dată eu, de mai multe ori, ea. Am fost să văd  pictura atât de celebră, dar și să reîncep să văd, căci am fost oarbă. Să văd cu ochii trupului și-ai inimii mele. Și să-nțeleg, de-oi putea...
Și-am văzut truda mâinilor sfinte ale părintelui Arsenie și-am înțeles câte ceva. Puține, dar drumul e lung...
Pictura e neasemuită și neobișnuită. Luminoasă și puțin stranie. E mult alb, multă lumină peste tot. Biserica e mică, o biserică de țară, neîncăpătoare pentru zecile de oameni hămesiți de speranță, veniți să vadă, ca și mine. Zidurile, pe alocuri, sunt crăpate. Se cântă la strană fals, femeile se străduiesc, preotul e calm. Ține predica solemn, dar pe înțelesul oamenilor. Le amintește și că vor urma lucrări de reabilitare, de lipire a crăpăturilor din zid, de spălare a picturii afumate de lumina lumânărilor aprinse de atâtea suflete flămânde de ajutor. Zidurile te copleșesc. Nu știi cum să te uiți la ele, căci surpriza e prea mare, detaliile sunt prea multe, trebuie să le observi atent și nu poți, căci e lume prea multă și nu prea îndrăznești să te miști, să nu stânjenești libertatea celorlalți.
Prima dată am văzut pictura răstignirii. Hristos e trist, în suferință, din trupul lui picură sângele rănilor pe cruce, la picioarele crucii, pe  rămășițele craniului lui Adam din pământul Golgotei. Lângă cruce, Maria și Ioan, cu împietrirea durerii pe chipuri.
Apoi privirile sunt furate iremediabil de icoana Învierii. Hristos e lumină, în haine de lumină, cu crucea într-o mână, binecuvântând cu cealaltă. Pe trupul Lui se văd urmele cuielor. Și știi că tu, care ești așa nedesăvârșit, chiar tu, om cu păcate, tu i le-ai înfipt. Privirea Lui te vede în străfundurile cele mai intime ale ființei tale, te silește la luciditate, dar nu te condamnă, paradoxal, căci e bună și te trezește. De condamnat, te condamni singur, inevitabil, dacă mai ai conștiință.
Deasupra sunt, în medalion, sfintele ”păcătoase”, Maria Egipteanca și Maria Magdalena, alături de prima femeie muceniță, întocmai cu Apostolii, Tecla, „călăuza celor care suferă și cea care deschide drum de ieșire din orice chin”. Fără deosebire, semn că la Hristos e mai mare iubirea decât dreptatea. Zâmbesc cu lacrimi chiar și acum când scriu, căci minunile sunt lângă noi. Doar să le vedem... Și de nu putem să le înțelegem, tot El ne ajută s-o facem. Și sfinții. Din dreapta iconostasului, privește blând făcătorul de minuni, Nicolae. Al căruia e hramul. Atmosfera nu e monahală, ci firească, așa cum e-n orice biserică de mir de la țară, însă urmele părintelui Arsenie sunt peste tot. Preotul nu uită să-l amintească repetitiv în predică. E un fel de smerenie și înțelegere tacită că le aparține tuturor, că e Sfântul lui Dumnezeu, deși încă nu l-a canonizat Biserica.
Chiar cred că părintele Arsenie e și azi de ajutor celor ce-l caută. În alt fel decât se crede, în alt fel decât mă gândeam eu. Și gândesc, zic, mai elaborat decât babele de pe marginea șanțului, deși nu sunt sigură dacă nu cumva e mai bună ignoranța, de multe ori... Te scutește de multă suferință, asta e sigur. Și de conștientizarea atâtor enormități de care ești în stare, deși ești om cu carte, cu studii teologice, cu conștiință, care îți vorbește, chiar și când tu, cu ticăloșie, cu egoismul disperării și-al neiubirii, te străduiești să n-o auzi.
Sfinții știu ei totul. Și chiar e adevărat: cine caută, trebuie să afle! Mai greu, mai dureros, mai cu lacrimi, dar răspunsurile sunt doar într-un singur loc. 

Hristos ne privește de pe zidul bisericii cu o blândețe nesfârșită. Drept în ochi, dar, mai ales, drept în inimi, pe care le cunoaște deplin. Ca o oglindă e privirea Lui de pe zid, în care te vezi așa cum ești și nu te poți minți. Dar privirea Lui nu rănește, ci vindecă. Limpezește ce e tulbure, luminează hăul și noaptea. Închide rănile. Și dă speranță că nu e sfârșitul, că nu ești pierdut, că nu... așa cum credeai...

Hristos ne privește de pe zidul bisericii din Drăgănescu și din cer și ne iubește pe toți. Și ne cheamă acasă: ”Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” (Matei, 11, 28-30) 

Mulțumesc, Doamne!

Duminica de azi a fost a crucii, a Sfintei Cruci. Evanghelia ne învață să ne luăm crucea și să-i urmăm lui Hristos. Cine vrea, căci libertatea este cea mai mare binecuvântare și, în același timp, cea mai mare povară.

Știu ce înseamnă să ți-o folosești rău. Cred că fiecare dintre noi știm.

Știu și ce înseamnă să-ți dorești să n-o fi avut. Știu toate, ca și mulți alții, de altfel. E și asta o parte a crucii. Cruce care, pentru fiecare, e altfel. Cruce care doare, cum trebuie că L-a durut și pe Hristos. Dar El n-a cârtit, nu s-a plâns. Noi ne plângem când ne-o ducem, căci suntem doar oameni. Știu pe... inima mea ce amărăciune lasă gustul rușinii, al căinței că nu suntem puternici, dar și al lașității, al fricii. Știu și-am să-l mai știu, sunt sigură, căci sunt doar om.

Am înțeles greu și cu rușine. Și cu greu accept că trebuie să scap de orgoliu, de mândria de-a nu fi perfectă, de-a nu fi puternică, de-a nu fi bună, cum vreau, cum am vrut mereu... Știu și cât cântărește crucea pe umerii sufletului care nu mai poate, care simte că nu mai poate. Dar mai știu și că nu ne lasă singuri. Niciodată. Chiar și când nu-L chemăm, tot nu ne lasă. Dar mai ales când Îl chemăm!!!...