Știu că nu e prima, țara întreagă și-apoi lumea întreagă a fost cernită de câteva săptămâni- de fapt, începutul lunii noiembrie a fost marcat de tragedii, una peste alta, ca și cum luna asta ar fi blestemată, ca și cum tot răul din an se adună acum.
Nici nu încerc să le explic, mi-e și-așa destul de greu să le conștientizez, căci sufletul meu parcă le refuză realitatea, e prea dureroasă! Cert e că simt că au o explicație, deși nicio absurditate nu este explicabilă, cu toate subterfugiile minții! Dar explicația cred că e mult mai profundă decât rațiunea poate să cuprindă în limitările ei, iar ea se găsește în răul din noi, pe care-l ținem încătușat și legat bine de baierele inimii, ca nu cumva să fim frumoși, ca nu cumva să fim buni, ca nu cumva să fim onești și adevărați...
Am simțit acut că e prea mult urât și prea puțină bucurie în lume pentru cei ce-o merită, prea multă durere și prea puțină recompensă... Și-au fost gânduri de odinioară, de când eram studentă și-am trecut prin nenorocire, aproape o copilă, ca și copiii aceștia greu încercați și pălmuiți de viață, învinși în lupta inegală cu ”doamna cu coasa” cea nemiloasă...
M-am întors, ca odinioară, în adolescență, la marile întrebări cu ”de ce?”-uri, la cernitele gânduri că răul li se întâmplă doar nefericiților și îngenuncheaților destinului, cu asupră de măsură, de parcă nu le-ar fi de-ajuns povara pe care-au dus-o, deja, prin multe circumstanțe ce se înscriu în acea „soartă rea”, cum se obișnuiește să se spună din bătrâni.
M-am simțit, din nou, ca acum paisprezece ani, copil fără părinte, care nu înțelegea deciziile unui Dumnezeu pe care-l socotea absurd și neîndurător, deși știa că nu e, că n-are cum să fie!
Ieri, lacrimile mamei mi-au readus aminte că-i e grea absența lui la fel și-acum, absolut la fel... Și că durerea pierderii celor dragi nu trece niciodată, cu nimic, cu absolut nimic.
Trăind în lumea asta cu doruri, toți ne maculăm, cumva, ne murdărim de sordidul ei, ne contaminăm cu unele din bolile ei infame și mârșave, ne schimbăm la fața sufletului în viclenele curse ale neiubirii fără de măsură, ale egocentrismului, ale mândriei și ale ținerii de minte a răului. Uităm să fim cum suntem, cum am fost creați și cădem în capcanele mișelești de a fi cum știm că nu e bine să fim...
Azi, ca și-n zilele din urmă, am reflectat la tot soiul de slăbiciuni: ale ființei noastre de carne și ale sufletului lacom de tot felul de doruri, mereu tânjite, veșnic amânate ca împlinire... Ele ne fac mici, slabi, insensibili, incapabili de compasiune, părtinitori și iude... Ele ne îndepărtează de Dumnezeu și, cine știe, ne atrag pedeapsa...ca un avertisment că am părăsit drumul drept. Deși, uneori, în clipe de cumpănă, te întrebi unde e dreptatea și care e drumul?...
Mâine merg să petrecem pe ultimul drum un copil fără de noroc, de-ar fi să zic ca la mine-acasă, cum am auzit în glasurile bătrânelor de pe uliță, cum zicea mamaia, cum mi-a rămas în auz și-n suflet peste ani, căci știu clar că-n matricea aia a primei copilării stă cheia ființei noastre întregi. Un copil sărman, dar demn și luminos, care-a pierit la 20 de ani, strivit de un camion cu lemne... Un copil frumos și cuminte, care m-a impresionat prin liniștea și bunul lui simț rar, din ce în ce mai rar... Eu și cu ai mei, elevii mei, copii încă, fără experiență, dar cu suflet și cu lacrimi, vom vedea cum se ne mai arată Dumnezeu ceva, deși noi tot nu înțelegem...
Mâine va fi o zi neagră, neagră ca pământul care primește în el un tânăr care ar fi putut fi unul dintre oamenii buni, de care țara asta are nevoie, căci e din ce în ce mai plină de lichele. Și, în ciuda aparentei artificialități a formulei, chiar așa este, căci zilnic văd canalii în fașă, stârpituri la loc de cinste, rebuturi de la care nu mai putem avea nicio speranță. Judecata cade grea, și mi-e greu s-o admit și s-o rostesc, dar știu că așa e...
Mă tot gândesc, ca și mulți alți oameni, că sunt zboruri care se frâng înainte de-a se înălța, că sunt visuri și speranțe ucise din fașă, că sunt șanse visate, așteptate, dar care nu vor fi împlinite niciodată, ca niște promisiuni neonorate ale vieții acesteia crude, tare crude cu unii, uneori...
Gândurile îndoliate nu au concluzii, nu au finalitate, nu au nici rost. Doar vin, ca niște păsări negre, de rău prevestitoare. De rău și de iarnă. De iarnă de suflet, de iarnă de bucurie, de iarnă de încumetare, de iarnă de tot...
Undeva, departe de tot, în cerul pe care-l facem cu inima noastră tot mai înstrăinat, e răspunsul și mângâierea pentru toate, ȘTIU că este.
Undeva, departe de tot, în cerul pe care-l facem cu inima noastră tot mai înstrăinat, e răspunsul și mângâierea pentru toate, ȘTIU că este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu