mamă, primăvara mea...

Acum primăvara e certitudine. O spun pomii pe care i-am văzut înfloriți zilele astea, o spune verdele care s-a insinuat peste tot, o spune ceva cuibărit în inimă, care mă îndeamnă să fiu limpede ca lumina ce se cerne deasupra noastră. Și sunt: limpede, lămurită, împăcată. Și vie, mă simt vie și cu brațele pline de flori, de flori de zâmbet, de vorbe bune, de gânduri pozitive.
Mâine omenirea sărbătorește Vestea cea bună: că va primi Mântuitor, prunc din Preacurata. Mă pregătesc de sărbătoare în suflet, cu speranță. Mâine e ziua mamei mele, cea mai bună mamă din câte sunt pe lume pentru că-i a mea. Că mai e, binecuvântare neprețuită de-ajuns!
Mama e, de când o știu, mereu îngrijorată de ceva, mereu nemulțumită, mereu pe fugă, mereu cu treburi interminabile, mereu cu o cută pe frunte, mereu plină de solicitudine, alergând să-mi facă toate poftele, bucurându-se că respir, că mă vede...
Perfecționistă și obsedată de muncă, spală o farfurie de zece ori și tot nu i se pare suficient de curată, vede pericole peste tot, se sperie din orice, e pesimismul întruchipat, dar mă iubește cu o grijă posesivă, care de multe ori m-a revoltat, pentru că-mi părea prea multă, nejustificată...
Mă sună zilnic doar ca să mă audă, să audă că sunt bine și trăiește cu griji și cu boli care se-nmulțesc cu anii, cu singurătățile, cu necazurile... Nu voi ști niciodată să-i spun, cu toate vorbele mele, pe care le-am învățat din cărți sau care se nasc din mine, că o iubesc așa cum merită. De fapt, probabil că nu voi reuși niciodată s-o iubesc așa cum merită, căci mama merită toată iubirea din lume.
De multe ori i-am furat dreptul de-a fi prima în sufletul meu și i l-am dat vreunei ființe care-a trecut vremelnic și superficial prin viața mea, care n-a înțeles nimic nici din griija mamei, care se răsfrângea asupra amândurora, nici din capacitatea ei imensă de a tolera și-a ierta... Și-a ține-n ea cuvintele ce s-ar fi meritat rostite, doar ca să nu mă supere, ca să-mi fie mie bine...
Acum suntem doar noi două, atât am mai rămas. Ceilalți s-au mutat, rând pe rând, într-o lume fără dor, fără lacrimi, fără revoltă împotriva pensiei prea mici, a greutăților gospodăriei și-a reumatismului, fără dorul de copila singură, printre străini, cu prea multă treabă la serviciu...
Nu voi ști niciodată să vorbesc despre mama, dar știu un singur lucru: primăvară, de-a binelea, se face de ziua mamei, primăvara e în sufletul ei timid și iubitor, primăvara e în părul ei nins de vremuri, primăvara va fi atâta vreme cât va mai fi ea. La mulți ani, mamă!

parfum de primăvară

În drum spre casă, m-a oprit pe un trotuar parfumul dulce: venea de sub un zarzăr înflorit și-am realizat, îmbrățișând fericită cu privirea comoara de alb parfumat, risipit cu generozitate lumii, că a venit, în sfârșit, primăvara!
Am așteptat-o ca o respirație amplă după un anotimp de mare oboseală și amărăciune, cu ochii lacomi de culoare și lumină.
Am chemat-o și mi-a răspuns, magnifica, draga de ea, cu promptitudine, deși eu n-am fost în stare s-o presimt, căci avusesem, probabil, sufletul prea greu de-ale vieții nevoi...
Abia în seara asta, cu sufletul plin de cerul pe care l-am luat cu mine de la biserică, am primit binecuvântarea de-a o simți deplină, mireasă, gratuită și încă un an- primăvara...
M-am întors spre casă cu o bucurie de zile mari,  adulmecând aerul serii înmiresmat și gata să îmbrățișez, sufletește, necunoscuții și lumea de aiurea... Scânteiau clar genele stelelor, semn că s-a făcut primăvară și-n cer și-am mulțumit, încă o dată, lui Dumnezeu, că m-a binecuvântat să le văd și anul acesta.
Ce-i drept, beatitudinea mea a ținut destul de puțin, căci înserarea pusese deja stăpânire pe oraș, splendorile de suavă frumusețe nu se mai zăreau așa de bine,  lumea se grăbea să închidă magazinele, să ajungă acasă, insensibilă la florile timid galbene din cei câțiva lăstari de pe marginea trotuarelor, rămași în viața după atacul atâtor neisprăviți care, neavând ceva mai bun de făcut, distrug încercările municipalității de a estetiza acest oraș, pe cât se poate...
La colțul străzii, când să traversez, un cocalar vitezoman cu mercedes mi-a dat emoții, silindu-mă să fac speriată câțiva pași înapoi pe trecerea de pietoni, ca să rămân în viață, readucându-mă în prozaica realitate a lumii fără primăvară, fără cer în suflet și fără iluzii.
N-am lăsat-o, însă, să-mi fure liniștea, poate de-asta am și ales intrarea din spatele blocului, unde nu riscam să întâlnesc prea multă lume, poate doar câțiva câini vagabonzi. M-am încrezut în providență și -am ajuns cu bine în casă, întâmpinată de parfumul buchetului de zambile de pe masa din bucătărie, primit în dar azi, de la o fetiță cu ochi la fel de albaștri ca și ele.
A fost o zi frumoasă. O zi cu soare. O zi onestă, cu care-am fost onestă și eu, căci am lasat-o să-mi inunde atât casa, cât și viața. Și-a fost tare bine, o primenire necesară, taumaturgică.
Și mi-am reamintit, pe seară, după o altă discuție care se pare că nu va duce nicăieri, precum n-au dus nici celelalte, că am învățat de la viață să accept multe realități care nu-mi sunt chiar pe plac și cum învăț să trăiesc cu ele zi de zi, deși nu mi-e simplu deloc, deloc...
Tot învăț, de ceva vreme, că trebuie să accept ceea ce nu pot schimba. Evident, cum mă știu, nu înainte de-a fi făcut cam tot ce se putea face și tot ce putea face un om încăpățânat ca mine, adică să lupt, să încerc, să mă rog, să spun tot ce era de spus și se putea spune. Pentru că unele lucruri chiar nu se pot spune, cu niciun preț, căci sunt de nespus în eter neprielnic, ca și cum ai semăna în deșert semințe... Semințe ce știi că n-au cum să rodească niciodată, din binecuvântate și prea multe, prea implacabile pricini... Ufff, primăvară, primăvară, iartă-mă, nu mi te-ntristez, ce rost ar avea?!...
Deh, ziceam și eu, eu care n-am orgolii inutile, cel puțin așa îmi place să cred! :)
Chiar cred că oamenilor trebuie să li te arăți așa cum ești, ca să aleagă dacă le place ceea ce văd, dacă au sau nu nevoie de tine, dacă te vor pe tine cel adevărat sau nu. Cinstit. Nu văd rostul cochetăriilor de adolescentă întârziată, nu le-am suportat niciodată, iar acum, când nu mai sunt demult o adolescentă, mi-ar repugna în totalitate. Chiar așa, văd din ce în ce mai des în oglindă din ce în ce mai multe fire albe și încep, din ce în ce mai acut, să percep cum trece timpul... E firesc, știu, dar mă pișcă de inimă un soi de nostalgie bizară prin noutatea ei...
Mda... cam așa ar suna un fel de bilanț pe care-l fac, atipic, nu la final de an, căci n-am prididit de treburi de tot soiul la finele lui 2013, ci acum, când am dat afară iarna definitiv de peste tot.
Și zic și-ți zic: ce-a ținut de mine să schimb, am schimbat. Vorbele le-am cam spus, mâna, mâinile-amândouă le-am întins, brațele le-am deschis larg, e loc destul și-s statornică în hotărâri, la perseverență în tărâmul inimii am cu greu competitori. :)  Toate mi le asum, căci sunt ale mele- și cele albe, ca florile zarzărului, și cele întunecate, ca noaptea atâtor greșeli ce le voi fi făcut și nu mai pot fi schimbate, oricum. Pentru toate dau socoteală și-am dat și voi mai da, probabil, când va veni ceasul, în fața Celui ce le știe deja, chiar și pe cele care-și așteaptă rândul să devină făptuire.
Te-am așteptat, primăvară... Crengile sufletului mi-s pline de muguri și promit flori și rod bun- chiar dacă târzii, căci fiece întâmplare are rostul și menirea ei sub cerul  care ne este singura certitudine și speranță.

galben :)

Îmi place galbenul, aș îmbrăca toată lumea-n galben cald, viu, vibrant și luminos, ca să surâdă, să fie mai puțin încrâncenată, mai puțin sumbră. În galben râzi cu suflet de copil, te sărbătorești în fecare zi că ești, că emani lumină și  vibrezi pozitiv, solar, cald, ca o zi de vară, la solstițiu.

Mi-era drag, în copilărie, galbenul tricoului păpușii mele chinezești, de fapt o adolescentă fabricată de Arădeanca să arate o bizarerie de imagine a modernității chinezoaicei în viziunea epocii de aur: o puștoiacă frumoasă, cu ochi migdalați, îmbrăcată-n salopetă de jeans albastră și tricou galben, cu părul scurt, și negru și luciooos.!!!... A fost cea mai dragă păpușă a copilăriei mele, poate pentru că era un soi de frumusețe izbutit exotică, habar n-am, poate doar pentru că-i era dragă mamei sau poate pentru că avea tricou galben și nu veșnica rochiță...

Iubesc culorile, mi-s dragi cele limpezi și definite, curajoase și impetuoase, afirmându-se clar și hotărât, spunând tuturor lucrurilor pe nume.

Timidă și interiorizată, de cele mai multe ori, fetița șovăitoare care-am fost spunea verii și  vieții un ”te iubesc” angajat, spoindu-și deseori prin culori vii o lume care nu era chiar ”cea mai frumoasă dintre lumile posibile”...

Mi-amintesc frânturi din copilărie și din viață prin cioburi de culoare:  vara în care l-am pierdut pe tataie, o rochiță roșie, mama târându-mă, aproape, de mână printr-o căldură infernală, cadoul de ziua mea de la mama: o fustiță mov, cu buline multicolore, cu care m-am fălit tare amicelor de joacă prin colbul uliței, ciocolata pe care mi-a adus-o bunicul, într-o noapte de iarnă, cu trandafiri mari, galbeni pe etichetă... În perioadele de tristețe și dezamagire profundă am purtat, aproape inconștient, numai culori foarte închise: maro și violetul prunelor uscate... 

Cel mai mult am iubit un pulovăr galben, tricotat de nașa mea, o maestră, pe care l-am purtat ani în șir, pentru că era luminos și izbitor, nu scăpam neremarcată, chiar să fi vrut... Mi-l amintesc și azi cu plăcere, deși au trecut ani de-atunci și sigur l-am dat de pomană cuiva...

Culorile se suprapun, în mine, peste emoții, peste stări de suflet, ca și cum îl dezvelești și-l arăți pe el, sufletul, voit sau nu, lumii. După pierderea tatei am purtat un an întreg veșminte negre, nu din conformism, ci pentru că era noapte și confuzie în mine, tăcere grea și tristețea lumii întregi. De-atunci urăsc de moarte negrul... așa cum de moarte urăsc moartea și implacabilul din ea... 

Azi m-am copilărit, m-am întors hămesită la culori, la galben, la soare, la verde crud și la cer, pentru că ne e așa o sete de primăvară și de înnoire tuturor, așa că n-am cum să n-o simt și eu. Și-a fost soare bun și zvon de primăvară, ca o promisiune plutind peste tot.

Întâmplător, citesc pe un site că omenirea, hămesită ca și mine de bine și de fericire, s-a hotărât să-i celebreze fericirii o zi în calendar: 20 martie. Să fie, zic, binevenită și înveșmântată-n toate culorile pământului!

Convalescență

Mă vindec greu: de suferință, de amintiri, de lacrimi, de dezamăgiri de tot soiul, de tras speranțe inutil și de-o pârdalnică de gripă, ce mi-a dat bătăi de cap zilele acestea. Recunosc, am o imunitate foarte scăzută, în ultima vreme, la răutăți, indiferență, neiubire și viruși.
Obosesc repede de mers prin deșert sufletesc, de urcat trepte care nu duc nicăieri, de bătut la porți închise și am nevoie de resuscitări dese: de vorbe bune, de zâmbete, de speranță, de visuri...
Sunt în convalescență, atât după gripă, cât și după mari mâhniri și ceva din mine- sau de-afară- parcă se opune cu înverșunare la un nou început. Dar, îndărătnică și perseverentă, chiar și-n greșeli, nu știu sau nu pot să nu încerc mereu și mereu remedii- uneori chiar dacă știu că sunt nefolositoare.
Conservatoare cum sunt, știu că trebuie să existe o rezolvare, că trebuie să existe o soluție a ecuației, un capăt de drum, de boală, de ghinion, de... ceva ...
Și, iată-mă, cum mă bat zilnic cu metehnele vechi și tentațiile neconstructive de-a afla răspunsuri, de-a avea certitudini, de-a despica firul în patru, de-a căuta sens în orice.
Mi-e greu în orice ține de inimă, în comunicarea sentimentelor și, mai ales, în ascunderea lor, când dau pe-afară, ca vinul dintr-un pahar prea plin și mă nevoiesc îndărătul pleopelor, refacând filmul al cărui scenariu aș vrea mereu să-l duc spre happy-end.
Mă simt deseori neputincioasă, învinsă, resemnată în fața evidențelor din partea celorlalte inimi dragi, dar surde la glasul inimii mele și sufăr mereu, ca și cum ar fi prima oară, deși mereu îmi promit să n-o mai fac, să mă-nvăț minte.
Tot astfel, mă înalt ca fluturii spre soare în fiecare clipă de neașteptată surpriză, mă las repede descumpănită și iluzionată de-un semn de bunăvoință, de-o confesiune pe marginea amiciției și-a lipsei de ceva mai bun și tind să cred, din nou, că lumea se mișcă spre firesc și spre sens și că e ca mine, că e cum cred eu...
Deseori firul discuțiilor îmi dezvăluie miezul lor amar, deseori am de la ceilalți nu surprize, ci confirmări dureroase, dar eu nu mă pot opri să nu sper ca netrebnica de cortină să cadă peste altfel de final...
Imi zic: ce contează că nu e ca la carte? nici nu prea pun eu preț pe șabloane, mă mulțumesc cu fondul, nu e chiar atât de importantă forma, în definitiv, eleganța e aproape o relicvă istorică, de pe vremea cavalerismului, iar eu nu sunt decât o femeie care stă într-o garsonieră... Dar, de fapt, în sufletul meu, conservatoare cum sunt, știu că pentru mine e importantă, că gesturile alea mici sunt importante, că nu pot trăi fără ele, că mai degrabă aș trăi fără altele, considerate mai importante și mai valoroase financiar de toată lumea normală...
Dar eu, care m-am hrănit cu visuri și-am crescut cu file din cărți, care sunt plămădită dintr-un aluat așa de puțin rezistent la intemperii ale vremii și-ale oamenilor, care plâng la filme pe care le-am văzut de n ori, care mă îmbolnăvesc, la propriu, în preajma oamenilor răi și îmi revin așa de greu din tot soiul de dezechilibre, eu știu că, fără acele nimicuri semnificative, povestea n-are cum să ajungă la finalul mult dorit... Oricât mi-ar plăcea mie să se-ntâmple...
Da, îmi revin greu... Din povești amare, din pereche silită să-nțeleagă neperechea, din minciuni și surprize de proporții, dintr-o banalitate de gripă care-mi dă, pe lângă simptomele specifice, insomnii și dor dumplit de răspunsuri... cât mai curând. Oricare-ar fi ele!