Azi am renunţat la o parte din viaţă, la o parte din suflet, la amintiri dragi şi cumplite, totodată. Mi le-am vândut, pe toate, pe speranţa unui viitor mai alb, mai drept, mai îndurător. Pe chezăşie.

Mi-am plâns lacrimile la pieptul unui om pe care, oricât aş încerca, nu-l mai regăsesc la fel cum l-am iubit, cum l-am crezut, cum l-am dorit.

Sunt pe lume dureri mai mari decât ale mele, sunt pe lume lacrimi mai amare şi despărţiri mai definitive, mai dezechilibrante. Şi n-am dreptul să mă plâng.

mI-am zis mereu: sunt un om bun şi nu ştiu să mint ... şi nu-mi place să mint şi nu vreau să mint!!!

Mi-am zis mereu: nu merit atâta suferintă, atâta dezamăgire, atâta zbatere de suflet, atâta viaţă pe muchie de cuţit. Mi-am zis mereu: mi-e greu şi nu înţeleg de ce mă laşi, Doamne, să-mi fie totul un amalgam între agonie şi iluzie. Mi-am tot zis mereu tot felul de prostii şi n-am crezut în Tine îndeajuns. Am deznădăjduit şi m-am speriat de mult prea multe ori, ameţită de toate evidenţele care mă ispiteau s-o fac. Greşeli pe care le regretă inima când vine, dezvelită de orice mască a conformismului, în faţa icoanei . De aievea sau doar din suflet.

Greşim mereu, mereu, ca un şir neîntrerupt de fluturi care se tot aruncă bezmetici spre lumina orbitoare a lămpii, deşi le arde aripile...

Nădejdea de care vorbea Pavel e sâmburele de lumină din noi, care nu are voie să piară niciodată.