Gheaţă pe străzi, pe maşină, pe acoperişurile caselor, pe suflet. În gând, un vers dintr-o poezie a lui Adrian Păunescu, cea mai dragă: "La mine-n suflet este vifor şi vin nebuni să facă schi"... Singurătate binecuvântată de sâmbătă, linişte, cald, dor de lenevit între perne, cu cartea în braţe. Obligaţii domestice care se împotrivesc. Mă împotrivesc şi eu: le amân.

Vis de primăvară zăvorâtă sub zăpezi, cu trupuri firave de ghiocei tremurători în vântul subţire şi tăios peste dimineaţa cu nostalgii ale vremurile când eram doar copil la părinţi.

mă gândesc la oamenii făcuţi doar să strivească credinţele celorlalţi, să nege convingeri plăpânde ca ghioceii sub zăpadă, dar fremătătoare de speranţă. Tânjesc adjectivizând şi colorând în verde crud şi alb cuminte toate realităţile. Ce-ar fi dacă...?

Dimineaţă, inima îndrăznea iar : tic-tac, tic-tac... Cadenţei timide, în ritmul celor două silabe inaccesibile, i-am spus un nu rezonabil şi obosit.

duminicale

Am prea multe de făcut, aşa că nu cred că voi avea vreme să termin mai nimic aşa cum îmi place mie: adică bine, dacă nu perfect. Din aceste sarcini obligatorii, mai toate sunt ale şcolii, căci munca profesorului nu se sfârşeşte în cele cateva ore de la şcoală, cum spun neaveniţii (asta pentru că mi-am amintit de vesnica replică idioată, pe care o aud chiar şi de la cine nu m-aş fi aşteptat, pentru că aveam ceva pretenţii, vezi bine, e persoană dotată intelectual, cică: " Ce te plângi, dragă, doar stai cel mult 6 ore la şcoală, apoi vii acasă, ai timp pentru tine, ai vacanţe....ş.a.m.d.)

Sfârşit de săptămână în care stau şi lucrez la rapoarte de analiză, situaţii statistice, număr, cataloghez, distribui, calculez procente şi alte cele... Cartea m-aşteaptă pe noptieră începută de joi, răspunsuri laconice la telefoanele mamei, coloană vertebrală dureroasă la propriu, ochi obosiţi, senzaţie de frig la peste 23 de grade... peisaj duminical.

Îi spuneam prietenei mele noaptea trecută, târziu, că mi-aş dori să lucrez într-un birou 10 ore pe zi, dacă e cazul, dar timpul de acasă să-l am numai pentru mine, să fac doar ce vreau eu, să mă uit la filmele mele, să-mi citesc cărţile şi să încetez să mă mai simt veşnic în contratimp, veşnic vinovată că nu am mai făcut nu ştiu ce altă zădărnicie, căci , de la un timp, tot ce fac pentru atât de banalizata-mi profesie pare în van...

Pe fereastră, printre crengile ninse de , probabil, ultima zăpadă a iernii, ziua se prelinge silnic spre neant. Iau din nou hotărâri că mă voi schimba, că voi deveni mai puţin amabilă şi îngăduitoare cu lipsa de responsabilitate, cu fofilarea celor din pricina cărora acum nu pot să fac ceea ce trebuie.... În fine, decizii pe care, la fel de probabil, nu mă va lăsa inima asta (nici nu ştiu cum s-o mai numesc!) să le respect...

Duminica a trecut şi şi-a pus amprenta seacă de epilog peste urmele săptămânii de iarnă, care se estomează în halatul meu albastru, în albastrul pliculeţului de ceai cu lămâie, în cerneala cu care-am scris rânduri frânte, fără destinatar.

Lumea mea în culori extravagante se diluează şi ea sub atingerea timpului neted, fără nimic mai bun.

Vis cu ochii deschişi

Seară caldă, cu muzica adolescenţei mele, cu prietena mea şi cu versul lui Bacovia. Karaoke. Râsete în ciuda vecinilor, tristeţi fardate cu zâmbete anemice, pretinsă superficialitate, cataloage de mobilier şi decoraţiuni interioare, ceai de portocale... Gust amar şi strângere de inimă.

Mă doare că pentru puţinii oameni de lângă sufletul meu nu pot face nimic, că nu găsesc în noianul de cuvinte care mă locuiesc niciunul care să mângâie şi să alunge tristeţea ochilor prietenei mele. Mă simt neputincioasă şi inutilă, nepricepută şi parcă mi-e ciudă pe mine. Cu toate că înţeleg şi ştiu în sinea mea că, uneori, un aparent rău ajută mai mult decât un făţarnic şi primejdios bine, nu mă pot abţine să vreau pentru cei dragi mie o cale mai uşoară, deşi mie căile uşoare-mi sunt străine.

Pe biroul roşiatic aurul brăţării mele luminează cald, prefigurând viitorul... Va fi aşa cum speri, nu-i aşa, sufletul meu, nu-i aşa? O să se-nduplece cine sau ce acum e de neînduplecat şi senzaţia asta secătuitoare, de perpetuă nesiguranţă, fuga asta de animal hăituit n-ai s-o mai regăseşti decât în Kafka, nu-i aşa, sufletul meu, nu-i aşa? ...

O dimineaţă în alb, aşternuturi albe şi trandafiri roz pe noptieră, lumina prelingându-se printre mătasea perdelelor, primăvară, aroma cafelei şi soare mult, mult, cât pentru o mie de nopţi furate somnului ... Vis consecvent, curat ca un crin.

Gânduri frânte, inconsecvente, disparate, se întretaie pe un portativ sticlos de suflet străin.

Februarie rece, hâd, cu luminile ochilor înrourate, suportând vorbe grele şi nemeritate într-o parcare de supermarket şi povara închisorii de acasă. Zi ca o corvoadă, viaţă la fel. Coordonate ale sufletului smuls din normalitate, condamnat la o trăire ca şi cum te-ai târî, absurd şi silnic, în oraşul gri, printre oameni bizari şi murdari, cu feţe pictate grotesc, cu suflete croite grotesc, de cine-ştie ce medii ...

Privire sumbră, ca printr-un geam fumuriu, către tine, către rostul tău, către răspunsuri cerşite mereu unui cer de plumb. Vocea mamei, neajutorată, nevinovată şi îngrijorată la un telefon pe care-l dă cu sufletul, în fiece zi, că nu poate altfel. Regreţi că nu-i spui decât despre amărăciunea din tine, deşi ştii că n-are niciun rost să-i spui, dar nu mai poţi...

Galben şi verde şi albastru greu... te ridici dintre cioburi şi te aduni. Imperativ şi orb, ca o corvoadă. N-ai voie să rămâi jos, n-ai voie să nu mai poţi. Încă!

Piesa nu s-a terminat, ultima scenă se amână, cortina nu s-a lăsat , circul e în desfăşurare... Redundant, dar se pare că e obligatoriu aşa. Scrie-n scenariu şi porunca e poruncă.

14 februarie

Dimineaţă în roşu: bluză roşie, buze roşii, unghii roşii... în ton cu roşul inimii, cu sentimentul nemărturisit decât aici, cu nebunia temerară a tinereţii pe care n-am uitat-o.

În stradă o maşină galbenă, o femeie taximetrist cu bucle blonde, în clasă fete blonde cu lumini albastre ... Citeşti scrisorile lui Eminescu către dulcea lui doamnă, Veronica, să ilustrezi tema iubirii cu aspecte particulare din viaţa omului Eminescu, printre elevi forfotă, ascunzând în bănci telefoanele mobile cu mesaje de dragoste, zâmbete amuzate, printre colegi proteste: "Ce tot atâta Valentin, domnule? O sărbătoare comercială!"

Zi de februarie rece, cafeaua aburindă, bomboane de ciocolată, telefoane obligatorii, program strict de viaţă, gânduri întortocheate. Recapitulând: am vorbit despre dragoste, paradigmă mitică, ideal şi neîmplinire, şi-am încercat să-mi amintesc ce cred despre dragoste, cine sunt şi spre ce mă îndrept. Nu-mi plac răspunsurile pe care-am reuşit să le întrevăd la prezent, tocmai de aceea nu vreau să mi le repet şi nici să iau decizii. Perspectivă plumburie ca şi cerul de azi.

În aer simt primăvară, deşi calendarul îmi spune că-i numai o părere, căci e vânt tăios de februarie, iar duminica e ameninţată de perspectiva unei zile de luni interminabile, în care nimeni nu are chef de muncă, doar e 14 februarie şi omenirea e invadată de inimioare, de roz, de declaraţii şi de iubire. Peste tot, doar la tine nu! Ei, hai, îţi spui curajoasă, noaptea toate pisicile par negre, iar în sihăstria camerei tale orice gând are tendinţa de a se exacerba.

Aşa că te refugiezi într-un roman de capă şi spadă, ca să-ţi aminteşti de vârsta cea fericită, când lângă personaje pitoreşti credeai că viitorul va fi, obligatoriu, romantic şi roz. Şi ce dacă n-a fost aşa, şi ce dacă? Tot mai există în tine în tine rezerve de speranţă şi tot mai plăsmuieşti în dosul frunţii un scenariu care pare valid, în ciuda a toate.

Dor de verde, de adolescenţă, de Otilia Cazimir, de plimbările cu prietena tuturor reveriilor şi melancoliilor tale prin pădurea care-şi aştepta cântecele, poate şi dor de scris.... Oricum, sătulă de comercial, de zgomotoasa manifestare a superficialităţii.