de la o vreme, probabil îmbătrânind, realizezi că o mare parte a eşecurilor se datorează nu doar celorlalţi, ci şi alegerilor tale greşite, unei anume nehotărâri din propria ta fiinţă, care nu ştie să spună un "nu" hotărât lucrurilor pe care nu le vrei în viaţa ta.

Propria laşitate e cauza tuturor relelor de mai târziu, pentru că nimic nu rămâne neplătit.

O zi cu prieteni, rummy, ceai cald, cataloage de modă, veşti bune, cremă cu margarete, cutii de cadouri roz, o seară leneşă şi caldă, în ciuda oboselii acumulate printre cataloage şi note şi priviri uneori dezamăgite în faţa notelor mici.

Tot mai obosită, dor de vacanţă şi de-o binemeritată pauză, dor de citit cărţile mele, dor de roz... La tv, chelia preşedintelui printre huiduieli, pe canapea maimuţa lui Coco... nimic important...

Nu ştiu nimic despre multe, încă privesc realităţile vieţii laice cu ochi de copil, încă trebuie să aflu despre ele trăind. N-am citit destul, n-am trăit normalităţi prea multe, n-am termen de comparaţie încă pentru multe ...

Trăiesc zilnic lângă oameni pe care nu-i cunosc îndeajuns, care se ascund inocenţei sau, mai bine-zis, poate, ignoranţei mele, nu ştiu nimic , nu înţeleg multe şi mă tem că pe multe nici nu voi avea şansa să le aflu...

Încă citesc despre viaţă şi oameni reali, care-mi par inaccesibili şi departe, tocmai pentru că mă izolez pe frântura mea de Atlantidă, sortită pieirii dacă... Cu atâţi de dacă pe lângă mine, vrăjmaşi, mă sufoc într-un fel de viaţă de provincie insuportabilă şi inacceptabilă.

Cum ar fi dacă, într-o zi, dezbăraţi de prejudecăţi absurde în care-am crescut, am fi liberi, am fi amorali, am fi egoişti şi inatacabili, încât ne-am permite ceea ce în filme şi-n cărţi e viaţa cea adevărată.

Ce înseamnă adevăr? Ceea ce trăim, ceea ce ne doboară în fiecare zi şi ne destramă, apropiindu-ne de moarte sau ceea ce ne-ar putea înălţa spre scopul nostru cel adevărat? Dacă adevăr e ceea ce trăiesc azi şi acum, atunci nimic nu-i adevărat, nimic nu-i bun şi frumos, nimic nu-i cu sens, totul e anapoda şi grotesc. Dar lumea cică are sens, e făcută să aibă sens, şi gust şi de toate, e făcută să fie spre adevăr, şpre bun şi spre frumos...

Şi-atunci, ce mai poate rămâne adevărul, ce şansă mai are , decât aceea de a fi plăsmuirea visării nostre, elanul spre firesc şi bun, spre zâmbet şi împlinire?...

Atunci, ceea ce trăim nu-i decât un coşmar anapoda, din care trebuie, trebuie, trebuie să ne trezim...

Gânduri pentru fiecare zi: Conferinţă despre “Martiri”, susţinută de Dan Puric la Ateneul Român

Gânduri pentru fiecare zi: Conferinţă despre “Martiri”, susţinută de Dan Puric la Ateneul Român

Liberalizarea teatrului

După spectacol la teatru, o cucoană Chiriţă actualizată, contemporaneizată, vulgarizată excesiv, în concordanţă cu cerinţele societăţii semianalfabete în care vieţuim. Textele cupletelor manelizate, gesturi vulgare, în delirul unei săli obişnuite să râdă doar la un gen de umor absurd, grotesc , gen "vacanţa mare" sau nu ştiu ce show-uri televizate isterice şi insuportabile.

Tot mai acut mă încercă un sentiment al neputinţei în faţa haosului generalizat, în faţa nonvalorii şi a golănismelor proliferate până şi de adolescenţi de 15-16 ani, care se ridică din sală înainte de sfârşitul spectacolului, care nu ştiu să aplaude, care nu ştiu să... Doamne, ce lungă e lista!

Gust amar, al tristeţii fără leac, de om care se simte tot mai singur şi tot mai străin lângă cei de lângă el...

Mă necăjesc cu nişte teze proaste, mi-e ciudă că-s proste, pentru că-s ale copiilor mei, pe care-i iubesc, pe toţi 31, mai toţi mult mai înalţi decât mine, inteligenţi şi foarte frumoşi, dar leneşi şi indolenţi...

Dimineaţă, la cea mai frumoasă liturghie de Sfântul Ioan, cu ochii în lacrimi şi cu un dor de tata de-mi stingea luminile sufletului, un dor de mă durea când respiram... Nimic, de-atâţia ani, un mare pustiu ce nu se umple cu nimic... Oare i-oi fi cântat vreodată tatei "la mulţi ani!" când eram copil? Nu-mi mai amintesc, asta nu-mi mai amintesc, deşi e atât de important... Ştiu doar cum sună cântările de la slujbele de pomenire, de-acolo îmi amintesc fiecare cuvânt ca o lovitură de bici...

Îi preţuim prea puţin când sunt, nu-i înţelegem, îi condamnăm pentru umanitatea lor care nu ne convine, căci ne-am făcut mari, suntem mândri şi ne ruşinăm de imperfecţiunile lor... Când nu mai sunt, ne e dor de râsul lor, de ideea existenţei lor acolo, undeva, şi realizăm cu oroare sensul cuvântului iremediabil.

Toate, sub acelasi cer răbdător cu noi aşa cum a fost şi cu ei...până la un moment dat.

Fericirea este o coajă de nucă plutind, cel puţin la mine, pentru că e mult prea dependentă de circumstanţe şi e, din acest motiv, în perpetuă instabilitate şi stare de asediu.

Utopia pe care o credităm cu prea mult în decursul goanei nostre nebune în jurul ceasului necruţător, care ne-apropie de marele şi inevitabilul final, e, în fapt, o altă efemeridă. Uneori, până şi o durere de cap ţine mai mult decât starea asta confuză şi relativă pe care-o încerci arar... şi , cu siguranţă, te face să te simţi mai pregnant uman.

Habar n-am cum se declanşează mecanismul interior care te resuscitează subit, ce resorturi interioare saltă fragmentele sufleteşti zăcânde în amorţire şi resemnare şi-ţi înduc în conştientul plutitor impresia că eşti fericit.

E de-ajuns un cuvânt, o senzaţie, o iluzie, o impresie, o minciună sau doar o speranţă nebună...

Oricum, pe mine mă face să răspund aiurea la întrebări, să privesc minute în şir în gol, să ies pe balcon când, de fapt, vreau să mă-ntorc în sufragerie, să am reacţii întârziate la gânduri înflăcărate, să-mi simt inima bătându-mi nebuneşte ..nici nu mai ştiu dacă-n piept sau dincolo de el, căci e mare, imensă, rotundă şi tic-tac-ul ei e ca un bubuit de tobe la o petrecere cu mii de decibeli şi mă mir cum n-o aude tot blocul, tot oraşul, toată umanitatea ... Binecuvântată ignoranţă!...

Din vina filmelor

Mărturisesc, iubesc filmele, sunt parte din viaţa mea încă de când am învăţat să citesc. Când eram mică, să văd un film la cinematograf era o bucurie pe care-o aşteptam cu sufletul la gură, pentru care merita orice sacrificiu. Mirajul personajelor de pe pânză m-a cucerit, încât uitam de foame, de frig, de aproape orice, trăiam cu bucurie şi cu emoţie poveştile alb-negru sau color şi le duceam cu mine, ca să mi se întipărească în suflet pentru totdeauna.

Mai târziu, în faţa televizorului, o fetiţă urmărea Telecinemateca sau cine-ştie ce film până la ore târzii, cu îndărătnicie, chiar şi când toţi ai casei dormeau sau o dojeneau că nu doarme, că mâine trebuie să se trezească pentru şcoală sau alte asemenea baliverne...

Am văzut atâtea filme, încât pot spune că acum sunt în stare să fac diferenţa între un film bun şi unul prost, pot să discern între valoare şi nonvaloare, pot să-mi fac şi eu "lista mea", cu poveşti nemuritoare, pe care nu mă pot sătura să le revăd mereu şi mereu, ca şi cum ar fi prima dată.

Ani la rând, mi-am altoit viaţa, frumos, cu imagini şi scene memorabile, cu visuri din scenarii imaginate de alţii, dorindu-mi să le transform şi în realitatea vieţii mele, creîndu-mi, la nesfârşit, pe pânza visărilor mele, propriile scenarii pe care le puteam modifica după plac, numai să ajungă mereu la happy-end... Şi ajungeau, acolo ajungeau... numai acolo, din păcate...

Din vina filmelor am fost, poate, supărător de idealistă şi, probabil, intolerabilă pentru ceilalţi, din vina filmelor inima mea nu s-a mulţumit cu puţin, nu a făcut rabat de la utopia perfecţiunii... Chiar dacă viaţa s-a încăpăţânat să mă contrazică până acum, ba chiar să mă umilească să trăiesc printre oameni fără visuri şi fără lumini, chiar dacă prietenele mele îmi spun că sunt păgubos de nerealistă, mă încăpăţânez să evadez din realitatea cu oameni mici, să fug spre poveste, să sper că, odată şi-odată, poveştile mele vor coborî de pe pânză sau de pe ecran şi vor deveni realitatea tangibilă, aşteptată nostalgic şi încăpăţânat... cu aceeaşi încăpăţânare de copil, de care n-am reuşit încă să mă dezbăr...

Am încercat experimentul cu prietenele mele bune, sperând ca în ele să găsesc un companion suficient de interesat și, desigur, desuet ca şi mine, căruia să-i împărtăşesc din minunile mele de celuloid... Mă tem că n-am reușit: au găsit filmele mele de suflet prea lungi, prea nerealiste, s-au plictisit şi s-au refugiat la o ţigară, în bucătărie, la butonarea telefonului mobil, la nenorocitele de ştiri - mai toate rele- sau chiar au plecat neinteresate spre alte realităţi mai... profitabile, toate din zodia cotidianului necruţător al mileniului al treilea, fără iluzii şi fără timp.

Visez, încă mai visez un prieten cu care să stau, umăr lângă umăr, în faţa ecranului (mare sau mic, e irelevant!), să savurăm aceleaşi filme în alb şi negru sau mai noi, super tehnologizate si pline de efecte speciale, dar cu sens şi cu suflet făcute, să vibrăm la aceleaşi poveşti, să lăcrimăm uşor caraghios, dar cu efuziunea sinceră a copărtaşilor la o fărâmă de sublim la câte-o scenă melodramatică sau la câte un cadru genial surprins, să ştim fără cuvinte de prisos despre ce e vorba, să înţelegem şi să simţim la fel, să fim noi şi filmele şi ...

E un vis ridicol de încăpăţânat şi lipsit de speranţă...