Convalescență

Mă vindec greu: de suferință, de amintiri, de lacrimi, de dezamăgiri de tot soiul, de tras speranțe inutil și de-o pârdalnică de gripă, ce mi-a dat bătăi de cap zilele acestea. Recunosc, am o imunitate foarte scăzută, în ultima vreme, la răutăți, indiferență, neiubire și viruși.
Obosesc repede de mers prin deșert sufletesc, de urcat trepte care nu duc nicăieri, de bătut la porți închise și am nevoie de resuscitări dese: de vorbe bune, de zâmbete, de speranță, de visuri...
Sunt în convalescență, atât după gripă, cât și după mari mâhniri și ceva din mine- sau de-afară- parcă se opune cu înverșunare la un nou început. Dar, îndărătnică și perseverentă, chiar și-n greșeli, nu știu sau nu pot să nu încerc mereu și mereu remedii- uneori chiar dacă știu că sunt nefolositoare.
Conservatoare cum sunt, știu că trebuie să existe o rezolvare, că trebuie să existe o soluție a ecuației, un capăt de drum, de boală, de ghinion, de... ceva ...
Și, iată-mă, cum mă bat zilnic cu metehnele vechi și tentațiile neconstructive de-a afla răspunsuri, de-a avea certitudini, de-a despica firul în patru, de-a căuta sens în orice.
Mi-e greu în orice ține de inimă, în comunicarea sentimentelor și, mai ales, în ascunderea lor, când dau pe-afară, ca vinul dintr-un pahar prea plin și mă nevoiesc îndărătul pleopelor, refacând filmul al cărui scenariu aș vrea mereu să-l duc spre happy-end.
Mă simt deseori neputincioasă, învinsă, resemnată în fața evidențelor din partea celorlalte inimi dragi, dar surde la glasul inimii mele și sufăr mereu, ca și cum ar fi prima oară, deși mereu îmi promit să n-o mai fac, să mă-nvăț minte.
Tot astfel, mă înalt ca fluturii spre soare în fiecare clipă de neașteptată surpriză, mă las repede descumpănită și iluzionată de-un semn de bunăvoință, de-o confesiune pe marginea amiciției și-a lipsei de ceva mai bun și tind să cred, din nou, că lumea se mișcă spre firesc și spre sens și că e ca mine, că e cum cred eu...
Deseori firul discuțiilor îmi dezvăluie miezul lor amar, deseori am de la ceilalți nu surprize, ci confirmări dureroase, dar eu nu mă pot opri să nu sper ca netrebnica de cortină să cadă peste altfel de final...
Imi zic: ce contează că nu e ca la carte? nici nu prea pun eu preț pe șabloane, mă mulțumesc cu fondul, nu e chiar atât de importantă forma, în definitiv, eleganța e aproape o relicvă istorică, de pe vremea cavalerismului, iar eu nu sunt decât o femeie care stă într-o garsonieră... Dar, de fapt, în sufletul meu, conservatoare cum sunt, știu că pentru mine e importantă, că gesturile alea mici sunt importante, că nu pot trăi fără ele, că mai degrabă aș trăi fără altele, considerate mai importante și mai valoroase financiar de toată lumea normală...
Dar eu, care m-am hrănit cu visuri și-am crescut cu file din cărți, care sunt plămădită dintr-un aluat așa de puțin rezistent la intemperii ale vremii și-ale oamenilor, care plâng la filme pe care le-am văzut de n ori, care mă îmbolnăvesc, la propriu, în preajma oamenilor răi și îmi revin așa de greu din tot soiul de dezechilibre, eu știu că, fără acele nimicuri semnificative, povestea n-are cum să ajungă la finalul mult dorit... Oricât mi-ar plăcea mie să se-ntâmple...
Da, îmi revin greu... Din povești amare, din pereche silită să-nțeleagă neperechea, din minciuni și surprize de proporții, dintr-o banalitate de gripă care-mi dă, pe lângă simptomele specifice, insomnii și dor dumplit de răspunsuri... cât mai curând. Oricare-ar fi ele!

într-o oglindă...

Ce anume ne leagă de cei din jur? Ce ne face să-i iubim, ce ne schimbă modul de a-i vedea, ce ne face să-i vedem diferiți și speciali?
De ce, după ce legăturile sunt rupte definitiv, parcă ni se ia o pânză de pe ochi și începem să-i vedem în adevărata lor dimensiune, adeseori, parcă prea adesea și prea dureros, insignifianți...
Încep să înțeleg că numai cine iubește mult și profund poate să se simtă transformat profund de o despărțire.
Încep să înțeleg, ca și cum aș privi într-o oglindă tremurătoare, care reflectă abia acum deslușit o realitate pe care nici nu credeam c-o voi putea întrezări vreodată...
Cât de străin ni se pare cel pe care l-am crezut al nostru, cândva, pentru totdeauna... legat de jurăminte în fața oamenilor și-a lui Dumnezeu, legat de sentimente care nu au cum să se erodeze din senin... mereu se erodează din vina cuiva, din prea puțină iubire, din prea puțină...
După ce ani în șir ți-ai dedicat celuilalt viața și n-ai avut ochi pentru nimeni altcineva, realizezi că, de fapt, ai trăit într-o iluzie care n-avea nimic de-a face cu realitatea, falsă și păguboasă,  așa cum sunt toate iluziile... Că nu a fost decât prea puțină iubire, prea puțin devotament, prea puțin suflet din partea celui pentru care respirai în fiecare zi și căruia-i dedicai ultimul gând al zilei ... Prea mult n-a fost decât din partea ta... Oricum, nu suficient petru doi...
Sunt lecții amare ale vieții, lecții pe care trebuie  să le înveți și din care rezultă atât: trebuie să te iubești mai mult, pentru că, dacă nu te iubești tu, nu are cum s-o facă cineva de-ajuns vreodată. Nici mama, care lăcrimează din suflet pentru durerile tale, nici nimeni... Cu atât mai puțin vreun bărbat...
Bărbații iubesc prea puțin, prea limitat, prea pentru scurt timp.
Se plcitisesc de privirile noastre mereu dedicate lor, de chipul nostru peste care timpul  sau lacrimile vărsate din cauza lor lasă urme, de trupul nostru care li se pare prea banal la scurt timp după ce nu mai are niciun fel de taine pentru ei,  de ființa noastră - liană care tânjește să se agațe de ei...
Aleargă la altele sau , dacă în caz absolut extraodinar n-o fac, ne tolerează ca pe o povară, înstrăinându-se treptat și ireversibil de iubirea și sufletul nostru, care nu înțelege la timp și se chinuie cu niște de ce-uri nesfârșite și fără sens...
Lecțiile vieții... le învățăm pe fiecare, mai devreme- dacă avem noroc- sau mai târziu, după răni nenumărate sau umilințe nesfârșite, dar le învățăm.

Naturalia non turpia!

Recunosc, nu-mi place iarna, dar la ce să te-aștepți de la un om născut la solstițiul de vară?
Nu-mi place frigul, nu-mi place să fiu nevoită să-mi pun o sumedenie de haine groase și incomode, mi-amintește de-un aspect deloc poetic al copilăriei mele la țară.
Întruchiparea pesimismului, mama mă încotoșmănea teribil, limitându-mi întrucâtva mult dorita mobilitate. Mereu îngrozită de desele mele răceli, mă obliga să-mi pun mai multe pulovere, ba mă mai și certa permanent că nu mă îmbrac sufcient de gros în clasă-  și-atunci clasele la școala din satul în care-am învățat eu erau cam la fel de friguroase ca și clasele în care-am predat, acum doar câteva săptămâni, într-un oraș civilizat, din mileniul al treilea... Am și-acum o fotografie din clasa a doua, parcă, în care uniforma pusă peste două trei pulovere mi se pare că mă făcea să arăt ca un copil obez... și nu eram decât o fărâmă de om, cu ochii prea mari și prea triști...
Nu-mi place să-mi simt permanent picioarele înghețate, indiferent de încălțări și mi-e o frică de mor de eventualitatea unei alunecări pe gheață, care să-mi fractureze vreunul dintre oasele mele și-așa prea fragile, după cum zic doctorii :)  Încă îmi aduc aminte cu groază de o astfel de căzătură din copilărie, strașnică de altfel, când am rămas fără suflare privind cerul de deasupra, întinsă pe gheață, după o glumă proastă de-a pământului, căruia i s-a năzărit să-mi fugă de sub picioare... Zic de el, săracul, care ne rabdă!... Probabil eroarea era a picioarelor mele instabile, dar să nu divagăm, zic... :)
Nu-mi place ninsoarea decât declarativ, de circumstanță și decorativ, ca-n ilustratele de sărbători, când mă raliez omenirii normale, plesnind de sănătate și de chef de bulgăreală și zic că e musai, că să confirmăm tradiția...
În rest, m-aș cam lipsi de iarnă și de aspectele ei mai puțin poetice, decât căderea fulgilor de nea în cine știe ce peisaj desprins dintr-o filă de poveste. Și nici după bătaia cu bulgări nu mă dau în vânt, nu mi-e dor deloc de mâinile-nghețate și roșii ca niște raci, nici de luptat cu nămeții și nici la clădit oameni de zăpadă nu mă-nghesui... Copiii și nebunii spun adevărul! :)
Tot astfel, recunosc că e binevenită schimbarea subiectului, căci ne împovărase peste măsură tristele realități ale zilelor trecute: morți inutile, cinism și indiferență la nivel instituțional, nepăsarea și indolența nației, chiar și la gesturile extraordinare ale unora dintre noi, rari, ce-i drept, aceștia din urmă, rarisimi...
M-a îndurerat și m-a pus pe gânduri ce-am văzut și ce-am trăit zilele trecute, m-a mâhnit să constat la unii semeni celebra atitudine: ”să moară și capra vecinului” sau sinistra: ”las' c-așa-i trebuie!”, care ne fac atât de puțin cinste ca nație și ca specie pe suprafața planetei...
M-am retras tăcută în mine și-am stat doar cu sufletul meu de vorbă, fără să mai vreau, în unele clipe, să văd nimic... o ciudată mizantropie parcă a pus stăpânire pe mine și-am peregrinat, fără rost, printre șiruri de gânduri fără leac...  Așa că albul de-afară l-am resimțit ca un bandaj peste răni. Să le vindece sau măcar să le ascundă vederii, să le mai uităm pentru câteva clipe neprețuite...
Nu știu la ce sperăm, nici nu știu ce merităm să se schimbe, atâta timp cât nu facem mai nimic, cât ducem mai departe în suflete ranchiuna, răutatea, neiertarea, orgoliul, teama, stupidele poveri și convenționalele măști pe care ni le punem când interacționăm unii cu alții.
Până una-alta, blocați în case de atenționări meteo, de coduri de diferite culori, privim ninsoarea ca o primenire.
Pe fereastră, până și garajele hidoase, acoperite de zăpadă, par  altfel...

niște gânduri ...

Simplitatea oamenilor buni . O raritate în ziua de azi, în lumea aceasta, care devine aberantă pe zi ce trece, care se dezumanizează pe zi ce trece...
Nu știu ce ni se întâmplă, ca rasă, ca popor, ca mentalitate, nu am explicații, că nu-s vreun fel de mafalda, habar n-am, pot doar să-mi pun întrebări și să-mi fac propriile mele teorii.
Nu am explicații, repet, doar mă uit la televizor și mă bucur, pentru că mi se confirmă cele mai intime convingeri ale mele: că Dumnezeu ne pune în inimi un sâmbure de rai și ne lasă libertatea ce să facem cu el: să-l ocrotim, să-l creștem și să-l facem să rodească sau să-l stârpim, prin indiferență și nepăsare.
Mă uit la televizor, la un om simplu, un om care povestește cu naturalețe despre cum e să fii om, să-ți pese de ceilalți, să-ți crească muguri din suflet și să facă flori. Flori de generozitate, de altruism, de sănătate și de moralitate.
Mă uit la un om, la niște oameni care povestesc cum s-au hotărât să plece la drum și să salveze niște oameni care sunt la necaz, la mare necaz... Să salveze niște vieți...
Mi se par atât de firești și de sănătoși la minte și la suflet, încât aproape că simt ca și cum aș lua o gură de aer proaspăt în piept când îi văd. Mi-amintește de mama, de tata, de ai mei de-acasă, care-au fost și lângă care mi-am petrecut copilăria și mi-am scos în lume aripile, înainte de a mi le zdreli în zidurile ridicate de viață...
Am fost copil crescut cu povești și cărți, fără tehnologie, fără televizor și fără lux. Copil care se bucura de mirosul de iarbă, de flori de tei, de fluturi alergați pe uliță, de mere furate de la vecini, de lucruri simple și desuete acum. Nimic idilic, modest și banal de tot, fără privilegii, în afară de hrana de-ajuns și haine curate și modeste. Și cărți, niciodată câte-as fi vrut, unele citite de mai multe ori, ca să-mi ostoiesc nevoia de frumos sau ... nu știu de ce, oricum, atunci nu îmi puneam deloc probleme existențiale atât de complexe...
Am crescut cu ideea că e normal să fii om, să-ți fie milă, să dai fără să aștepți ceva în schimb, să întinzi mâini celor de lângă tine simplu, ca și cum ai bea un pahar cu apă...
Poate de-asta m-o fi durând așa de tare nedreptățile pe care le văd zilele astea, lipsa de reacție la nevoia de ajutor a celor care aveau nevoie?...

iminența morții...

Accidentul de avion al doctorilor plecați să salveze o viață- a unei femei foarte bolnave- l-am urmărit, ca toată România, în direct la televizor. De două zile mă încearcă o tristețe greu descriptibilă în cuvinte. Nu i-am cunoscut, evident, pe oamenii care-au murit în zăpadă, într-o noapte rece de iarnă, în creierii munților, dar m-a durut ca și când i-aș fi știut.
Gândul că au supraviețuit căderii în gol cu avionul, dar că au murit de frig mă nenorocește, la propriu. Nici nu am cuvinte să pot spune ce simt... Sunt răvășită și tristă, sunt scrârbită și îndurerată... Mă gândesc, îmi trece tot timpul prin minte ideea asta: oare ce-or fi simțit? oare la ce s-or fi gândit, oare cum o fi să știi că în câteva clipe o să mori? Oare cum o fi să te doară groaznic și să știi că nu te poate salva nimeni? Adică să fii conștient de asta, conștient că nu va veni nimeni să te ajute, că vei muri de frig, de durere... Oribil, cred... E inspăimântător numai gândul...
Iar gândul că oamenii ăia au murit din cauza unor oameni proști ori incompetenți, care nu au făcut cea ce trebuia, mă revoltă și mă face să-mi fie și mai tristă și urâtă, uneori, țara mea...
Urmăream imaginile la televizor, îl vedeam pe pilotul Adrian Iovan în zăpadă, mort, lăsat acolo de o umanitate crudă, abrutizată, cred... jeanșii albaștri ai pilotului prins între fiarele avionului... Groaznic, Doamne, Doamne!!!
Mă urmărește privirea tristă și plină de amărăciune a doctorului Radu Zamfir când își amintea totul, tot ce-o fi trăit... cuvintele lui rostite cu greutate, în care se simțea regretul că nu l-a putut salva pe Adrian Iovan, care-i cerea să-l scoată dintre fiare... Cum trebuie să fi sunat vocea aceea, Dumnezeule...
Am plâns văzând chipul acela frumos al fetei îndrăgostite de ideea că va fi doctor, al tinerei care-ar fi putut avea o viață, care-ar fi putut fi un om care salvează vieți...
Nimic personal, s-ar putea spune, dar oare cum să rămâi , la o nenorocire, cum să rămâi indiferent la ce se întâmplă cu țara asta? Știu că multă lume se lamentează azi, își dă cu părerea... mi-e silă de tot, mi-e jale că suntem așa cum suntem, ca nație, mi-e silă că avem așa conducători, că aveam atâția incompetenți printre noi, dar n-am nimic de făcut. Lacrimile mele nu rezolvă nimic, la fel ca și ale multor oameni simpli și anonimi ai acestei țări, dar, totuși, curg... Probabil ca o banală, dar adevărată formă de umanitate.

dor de alb

Să ningă și să acopere tot: destine mici, răutate, suferință, ură, orgolii, resentimente, lipsuri, tot, tot ce-i rău și apasă!
Să ningă pe lume, să ningă în gândurile noastre încrâncenate, să ningă și să albească tot ce-am pătat prin târârea prin noroaiele conformiste ale existenței de om mare.
Să nu mai rămână decât inimile bătând la unison și așteptând Crăciunul, cu sau fără moș, cu sau fără bani, cu sau fără sclipici, cu sau fără daruri...
E atâta nevoie de alb, de curat, de puritate, de proaspăt, încât o primenire generală ar fi , cred, cel mai bun lucru pe care l-am putea face.  Știu, nu mă pot împiedica să visez cu ochii deschiși, dar e, în sfârșit, și pentru mine vacanță, e, în sfârșit, un pic de liniște... Și poate fi, de ce nu?,  timp să mă întâlnesc, din nou, cu vechile temeri și fobii, așa că ... e liber și la visuri de prospețime de ger...
La țară, oamenii încă mai cred că gerul curăța microbii și împrospătează aerul pe care-l trag, cu lăcomie, în plămâni, bucurându-se de viață. Mi-e dor de mirosul de rufe înghețate, pe care le aducea mama în casă, de râsul tatei, rar, dar bun și neprețuit de-ajuns, de plăcintele pe care le făcea mamaie... de dat cu sania și alergat prin nămeți pe uliță, ca-ntr-o imagine coșbuciană- nu se poate abține să nu comită comparația inutilă profa din mine :)... În fine, cu mâini înghețate de alte geruri, mai puțin poetice, mi-e dor de zăpadă de basme, de săniuș, de copilărie și de albul din suflet.
Mă vindec de lume și mă rog să mă țină.

de-ale oamenilor mari

Ar trebui să mă bucur de câte ori am dreptate, dar n-o pot face. Nu mă bucur când mi se dovedește că exact ceea ce am anticipat se întâmplă, nu când sunt la mijloc suflete dragi, nu când știu că asta îi doare pe ceilalți. Nici chiar atunci când ceilalți greșesc și, obligați de evidențe, ajung să înțeleagă că am dreptate. Nu mă bucur!
Mă umple de silă răutatea lumii, micimea ei, pe care sunt obligată s-o constat din ce în ce mai acut zilnic.
Mă umple de silă perpetua fofilare și fuga de responsabilitate, mă umple de silă când văd un om cât un munte care refuză să-și asume greșelile, minciunile și se folfilează laș, care încearcă tertipuri ieftine să te silească să spui lucruri pe care, mai târziu, le va răstălmăci în defavoarea ta.
Mă umplu de silă oamenii care n-au curajul să-și asume o opinie și-i vorbesc pe alții pe la spate, pentru că nu găsesc în ei suficient curaj să spună ce gândesc.
In ultima vreme nu găsesc prilej de bucurie decât în lucrul cu copiii. Ei sunt cei mai frumoşi şi mai curaţi sufleteşte, ei trăiesc viaţa fără măşti şi fără ipocrizii, ei au curaj să spună lucrurilor pe nume, cu neasemuita cutezanţă dată de vârstă, de credinţa că lumea trebuie schimbată în bine.
Vin sărbătorile - şi acestea- şi ne găsesc, pe noi, oamenii "mari", la fel de mici şi de preocupaţi de nimicnicia din noi: fără idealuri, fără curaj, fără coloană vertebrală, doar noi , centrul lumii...
Şi nu încetez să mă tot întreb la ce ne-o fi folosind?... Oricum, nu suntem veşnici şi nu lăsăm decât prea puţine urme prin lume...
Ar trebui să învăţăm de la copiii noştri şi de la copiii care ne înconjoară enorm de multe lcruri, iar noi îi silim pe ei să înveţe de la noi laşitatea, ipocrizia, debusolarea, făţărnicia şi tot felul de urâţenii, care le vor face viaţa urâtă şi-i vor deprinde cu gusturile amare ale vieţii mult prea devreme. Că nedrept e oricum.