joi, 7 martie 2019

”... și fără rădăcină”

Cum să nu-ți mai fi fost dor? Cum să mă fi uitat de tot pe mine, cea răsărită din visurile și dorințele tale, pe care, deși nu m-ai înțeles aproape deloc, m-ai respirat și m-ai simțit adevărată și numai dragoste?  Cum să mă fi mințit atât de mult, încât bătăile inimii tale de sub steaua sfioasă a palmei mele să fi fost de tot trunchiate? Și cum să mă fi mințit pe mine atât de mult inima mea credulă și desuet adolescentină, care-și potrivea bătăile în ritmul vieții tale, măsurându-le între ”bună dimineața!” și ”noapte bună!”, inimă de copil mare, dar care nu mă minte niciodată?
Sunt multe feluri de amăgiri pe lume și multora dintre ele le-am încercat gusturile, dar eu știu că este imposibil să mă îndoiesc de glasul sufletului meu. Și el îmi spunea încăpățânat că... e imposibil să mă fi amăgit cu tot...  Cu tot ce-am trăit, cu tot ce-am simțit, cu tot... ”Cine are capacitatea de a se îndrăgosti, poate avea mereu încredere în iubire şi în valoarea omului de care s-a îndrăgostit.”, așa zicea Paler,  dragul și atât de aproape simțit tovarășul meu de pasiuni donquijotești și amar de inimă Paler!
Nu știu de unde mai are putere de supraviețuire încrederea, când ai inima atât de tare și de profund rănită, dar poate vine odată cu dragostea și se încăpățânează să reziste, în ciuda tuturor adversităților... circumstanțiale. Iar credința dragostei e nu doar oarbă și surdă, e... rezistență absurdă. E ca floarea aia smulsă din pământ dintr-un roman al lui Hardy, ”trăiește și fără rădăcină.”
Copil mare ce sunt, așa mi-ai spus! Ca un copil splendid mi-e sufletul, naiv și încrezător până peste marginile credulității, cum spune cuvântul poveștii, obositor prin redundanță, dar sincer și dăruindu-se fără rezerve. Și așa, femeie-copil cum sunt, ce dar al vieții ți-am fost și îți pot fi!
Numai să îndrăznești să crezi în imposibilul în care cred și eu și să nu renunți! Numai să crezi în vorbele aceluiași Paler, mult mai deștept decât mine - recunosc, ei, da, recunosc!- care spunea sus și tare că omul care iubește nu va mai fi, nu mai poate fi vreodată același om ca înainte. Și nu-s vorbe mari, devreme ce eu și tu suntem dovada lor vie, de vreme ce eu, recunoscând că nu voi mai fi niciodată același om fără tine, îți răspund, de fiecare dată îți răspund... și te aștept. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

„Vitrion, Năică!”

     Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...