Întâlnirea

M-a primit în ușă cu zâmbet cuceritor și m-a poftit în casa și în povestea lui. Mi-a vorbit și mi-a arătat toate câte avea și făcea cu mărinimie distinsă, pe care recunosc că n-am făcut nimic s-o merit, izvorâtă dintr-o bunăvoință aristocratică și plină de curtenie. O curtenie prețioasă, cu parfum de veac demult trecut, uimitoare ”până peste marginile uimirii”, cum spune povestea, dar care, paradoxal, nu m-a surprins prea tare, căci ceea ce descopeream nu era neaşteptat. Am avut, cumva, sentimentul acela de "déjà vu", ca și cum aș fi deschis o ușă în spatele căreia știam ce va fi, căci decorul îl construisem chiar eu, în imaginația mea.
Venea ca o confirmare că nu mă înșelasem, ca o certificare a unei intuiții și a unei credințe intime că acesta era adevărul despre omul acesta necunoscut, dar cumva familiar. Adevărul prețios pe care inima mea, cumva, l-a simțit dincolo de toate rațiunile, adevărul care mă condusese acolo, în fața bărbatului cu ochii de cărbune, care și-a pus cămașă de sărbătoare în cinstea venirii noastre și ne-a făcut un dar neprețuit: bucuria. Bucuria de a respira același aer pentru câteva ceasuri, de a vedea şi a atinge obiecte înnobilate de oameni iluştri cărora le-au aparținut, de a vedea cum se manifestă prietenia, respectul pentru istorie, neam, trecut, de a vedea cât de simplu se poate trăi altfel decât gloata.

”Aici stai tot timpul?” l-am întrebat pe bărbatul neverosimil din fața mea, cu ținuta mândră și dreaptă de voievod,  cu zâmbet bun și glas puternic, sincer și pasionat, uitându-mă stupefiată în jurul meu, la casa bizară și eclectică în care l-am găsit. ”Da, de doi ani.” mi-a răspuns privindu-mă intens în ochi, ca și când mi-ar fi răspuns la toate întrebările mele nerostite, dar intuite. 

Are ochi negri și strălucitori, ca două sfere mobile de antracit şi zâmbet cald, care-i luminează și-i îndulcește căutătura stranie și severă. Vorbește cu pasiune despre crezul lui, despre munca lui de-o viață, despre admirația pentru niște oameni care l-au format și despre cum înțelege el să le onoreze memoria peste timp, chiar dincolo de mormânt. E un bărbat strașnic și un om fascinant, un amestec aproape neverosimil de extravaganță și modestie, blândețe și violență, inteligență și forță, realism și idealism,  dedicare și vanitate... Și peste toate, e un talent uriaș pe care înțelege, cu generozitate și obstinație, să-l dăruiască lumii. Dincolo de bani, chiar și fără bani, lumii acesteia pestrițe... chiar dacă lumea nu știu dacă e în stare să primească tot ce are el de oferit. Dar e gata s-o facă. ”Pentru copii, pentru cei ce vor veni după noi, că noi... cât vom mai fi...”, spune, şi glasul îi sună cu un fel de melancolie care mă electrocutează de emoție. Îi zâmbesc şi-n acelaşi timp îmi vine să-l îmbrățișez, căci în spatele zâmbetului meu stă lacrima.
E un duh de jertfelnicie și o hotârâre de nestrămutat în ochii negri care mă privesc. O hotârâre de a-și rămâne fidel sieși și unor idealuri în care crede cu tărie, în spiritul cărora își duce viața contradictorie, între asceză și exces. Singuratic, deși mereu înconjurat de ceilalți. 

Omul e un personaj din alte timpuri, un personaj în carne și oase, cu bizarerii comportamentale, oscilând între asprime marțială și maniere de prinț în vestimentație romantică și desuetă, dar e autentic și frumos. Când ridică vocea îți îngheață un pic inima, dar când zâmbește, simți că n-ai de ce te teme. De mult, de foarte mult timp n-am mai întâlnit un om care să merite în asemenea măsură uimirea mea. Am auzit și am văzut lucruri incredibile, care m-au lăsat mută de admirație, nu doar pentru valoarea lor în sine, ci pentru valoarea motivației omului care le făcuse, care le dădea astfel o și mai mare valoare. Pentru că-n vorbele bărbatului cu pletele negre și mâini incredibil de albe și delicate - spun incredibil având în vedere că sunt obișnuite să mânuiască nu doar condeiul, tastatura sau camera de filmat, ci și spada, pistolul și frâiele cailor în egală măsură - se simțea sufletul: cald, vibrant, emoționant, sincer.
Mi-am revenit târziu după întâlnirea de zilele trecute, am trecut-o prin filtrul rațiunii și-am înlăturat urmele entuziasmului, a rămas doar adevărul așa cum l-am perceput, sper netrunchiat de emoție, şi mă străduiesc să-l transcriu. Realizez însă că fără emoție nu se poate...
Și acum, când scriu, înțeleg lămurit că poveștile pot deveni realitate, dacă ai suficientă putere să crezi în ele. El, cel puțin, a reușit și a transformat povestea sa în realitate. Una credibilă, de la oameni până la costume, cai, arme, ba chiar până la duhul ei ce plutește nevăzut pe deasupra tuturor celor ce vor și pot s-o vadă.
Acum știu că oamenii mai pot fi și așa, adică neverosimil de spectaculoşi, cam cum mi-am imaginat eu că pot și trebuie să fie, ca să se potrivească în povestea mea: personalități dificile, da, poate intransigente și chiar maniacale, dar nobile. Așa cum parcă nici măcar eu, cea în ale cărei vene curg visuri şi poveşti, nu mai credeam în ultima vreme, amăgită de mersul anapoda al vremurilor în care trăiesc, că pot fi. Dar speram, nebunește și insistent. (Îmi trece prin minte zisa aia, cred că a lui Tenessee Williams, despre visurile persistente care au rolul lor și se realizează? ceva de genul, nu mai știu exact...) 

Am bucuria unei descoperiri care are, în noutatea ei, paradoxul unui adevăr pe care-l conțin: un om rarissim trăiește printre noi, iar noi nu prea suntem în stare să-l vedem, prea rar să-l prețuim, să-l înțelegem.
O întâlnire cu un om care mai crede în valorile unui cod de conduită al unui cavalerism pe cale de dispariție și trăiește conform credinței lui e un privilegiu. E ÎNTÂLNIREA care te bucură și, printr-un har al stelelor, poate-ți schimbă viața. Iar omul pe care am avut privilegiul să-l întâlnesc eu asta face: schimbă vieți ale celor care au nevoie, deşi poate nici ei înşişi n-o ştiu, adună de pe drumuri tineri și-i face oameni, îmblânzește, hrănește şi iubește cai și câini, scrie povești, instruieşte discipoli și face spectacole, muncește să lase ceva în urmă și-și împlinește destinul.
Și asta e doar frântura pe care m-a lăsat pe mine s-o văd. Restul e poate chiar mai frumos...