A fost miercuri,a fost joi, a fost vineri, apoi sâmbătă, au fost zile unele după altele, și lucrurile s-au întâmplat cum trebuia să se întâmple, nu după cum am visat sau mi-am imaginat eu. Am împlinit un vis, am realizat ceea ce în urmă cu un an nici nu mi-aș fi pus problema că aș putea să realizez, am trăit niște zile pline, în emoții și osteneli, dar sufletul tot nu mi-i împăcat. Așa e omul, mereu nemulțumit de toate cele exterioare, căci, de fapt, singurele bucurii care pot să-ți umple toate golurile sufletești sunt bucuriile dragostei, iar acestea, văd bine, mie nu mi-s încă hărăzite. Dar, vom mai aștepta! Încă o zi, încă alta, zile după zile, mereu, până ce vor veni și acestea, căci trebuie să vină... La timpul lor, cu omul lor - care va fi fiind cel potrivit... 

Nu putem, văd bine, face abstracție de inimi în exercițiul viețuirii noastre, mai chinuite sau mai line. Nu putem să ne dezbărăm de ea de tot, ca și când nu ne-ar fi în piept ca o fântână cu puteri mai însemnate decât ale apei vii din basme, ca și când  n-am avea-o, ca și când... Nu putem, iată, văd bine, nici la patruzeci, cum nici la douăzeci de ani nu putem... Suntem însemnați cu damnarea perpetuă a unui dor de ceva ce nu poate încăpea în cuvinte decât relativ, mai mult sau mai puțin definit, mai stângaci sau mai nimerit - unii-i spun dragoste, alții fericire, alții pereche- oricum i-ar spune, e aceeași realitate pe care nu putem s-o negăm. 

Nu mai fug de nimic de la o vreme, mă las dusă ca de o apă de viață și de șerpuirile ei plutitoare și implacabile. Nu mă mai împotrivesc, nu mai am ziduri, căci și de le-am avut, nu mi-au folosit niciodată la nimic: le-au luat alte ape, mai năvalnice și mai furioase ale întâmplărilor pe care mi-a fost dat să le trăiesc. Și să le brodez pe horbota inimii, peste alte semne ale altor vârste, iubiri, lacrimi, speranțe...