Celei mai iubite Ane, un gând de dragoste și recunoștință

De Sfânta Ana totdeauna mă va lega amintirea mătuşii mele, cea mai minunată femeie pe care-am cunoscut-o. A fost pentru mine mai mult decât o mamă: un model, o inimă atât de mare, cât să încăpem în ea toţi: copii, nepoţi, prieteni, necunoscuţi şi toţi copiii pe care-i vedea. Şi-a dorit foarte mult nepoţi şi, atâta cât a trăit, Dumnezeu nu i-a îngăduit să-i aibă, Cristian s-a născut câteva luni mai târziu după ce ea s-a mutat dincolo, între stele şi îngeri.

Toată copilăria mi s-a părut o fiinţă extraordinară şi aşa şi era. De o inteligenţă ieşită din comun, dublată de o bunătate şi o generozitate ca a nimănui altcuiva pe lume, mătușa mea, cea căreia toți îi spuneam ”tanti Anişoara”, era o femeie minunată şi o doamnă desăvârşită.

Cu casa mereu plină de oaspeţi şi de flori, cu mesele întinse şi cu inima deschisă, cu zâmbetul care lumina şi dădea speranţă şi curaj, perfectă din cap până-n picioare, mătuşa mea a ştiut să mă iubească în felul acela în care mi-am dorit întodeaună: făcându-mă să mă simt înţeleasă şi dându-mi încredere.
Privirea ochilor albaștri și blânzi, glasul cu care-mi spunea pe nume sunt acele urme în inimă inconfundabile, care m-au făcut ca zi de zi să privesc orice femeie mereu prin comparație.
Felul în care glumea și râdea chiar și de necazuri, modul în care trata cu ironie blândă prostia și răutatea, în care trecea peste toate cu zâmbet, curajul de-a rămâne perfect umană în orice împrejurare ar fi câteva dintre lucrurile pe care aș fi mândră dacă le-am învățat de la ea, măcar a mia parte. 

Multă vreme de când a plecat dintre noi, nedrept de devreme, lăsând de-a dreptul un gol imens, de neumplut de nimeni, de absolut nimeni, o zăream parcă pe stradă şi uitam să mai respir. Deşi ştiam că nu e, că nimeni nu mai merge pe lume aşa dreaptă şi mândră, că nimeni nu mai e întotdeauna impecabilă şi elegantă, demnă şi strălucitoare cum era ...

Nici acum nu vreau să cred că nu e acasă, că nu o găsesc la masă, lângă cafeaua incredibil de dulce şi de bună, la masa plină de actele ei de contabilitate, cu ochelarii pe nas şi cu telecomanda alături.... De când a plecat nu mai pot merge în casa în care-a trăit... pur şi simplu... pentru că locul acela vreau să trăiască veşnic în inima mea aşa cum l-am ştiut: plin de ea, de fiinţa ei dragă şi specială.

De Sfânta Ana e ziua ei, e ziua celei mai iubite şi mai bune Ane din lume. Şi ştiu că ştie acum cât de mult, cât de mult a fost iubită.