Mă tem de urât

De la o vreme, poate pentru că îmbătrânesc sau mă uzez interior, nu mai pot suporta urâțenia. Nici înainte nu-mi era lesne tolerabilă, dar acum simt că n-o mai pot tolera într-un fel organic, fizic... 

Nu pot , de pildă, să mai privesc grafii ilizibile și dezordonate, nu mai suport greșelile de ortografie, mă irită la maximum glasurile stridente și hăhăielile zgomotoase ale colegilor, prostia sforăitoare a celor din jur, neadevărurile, ascunzișurile, grosolănia, tot ce e urât și disonant, tot ce mă năruie și mă risipește fără rost... Tot ce mă îndepărtează de la mine și de la rostul pe care îl cunoaște bine sufletul meu, de la ceea ce simt și știu eu că e frumos. Certificat și veritabil frumos, îmi zic cu orgoliu nedisimulat. 

De la o vreme mă dor tare toate. Mă dor amărăciunile pe care le acumulează dragostea mea, mă dor tăcerile pedepsitoare ale omului iubit, inadvertențele întrezărite în purtarea lui, care-mi par din ce în ce mai izbitor că nu se mai potrivesc cu vorbele, cu declarațiile în care mi-am pus încrederea și pentru care mi-am pus chezaș sufletul... Ba chiar mi l-am vândut pe dulceața unor îmbrățișări, văduvindu-l pe veșnicie de rai.
Și mi-e teamă de ceea ce mi-a fost teamă mereu, că vorbele și faptele se dovedesc monedă calpă și dezvăluie fața banală spre sordid a unei realități pe care-am crezut-o magică, unică, mai adevărată decât tot ce trăisem până atunci...  Și mă cutremur de durere, decepție, descurajare,  deziluzie și toate cele ce vor fi începând cu acest crud d și vor fi având același amar sens.

Tot felul de naivități mă locuiesc. Sunt ca o floare naivă, ieșită prea devreme din pământul reavăn, care se chircește și îngheață inevitabil în înșelătoria primăverii de suflet pe care-am dorit-o cu atâta ardoare. Și înghețul îl simt mai vrăjmaș cu cât am dorit-o mai aprig, căci a venit primăvara aceasta  în inimă când nici n-o mai așteptam, când mi se părea atât de puțin probabilă și mă resemnam, cred, încet-încet, că nu va mai veni și începusem să mă împrietenesc cu vara mea pornită către sfârșit... 

Am oroare organic de sluțenie și mă tem de orice sluțire. Mă străduiesc să păstrez un fel de poezie a trăirii și a rostirii în ceea ce fac și croiesc cu visuri, cu suflet, cu sinceritatea candorilor care mi-au mai rămas. Mă nevoiesc să văd doar ce e frumos într-un zâmbet, chiar și când întrezăresc fața lui hâdă sau falsitatea din care e fabricat. Mi-e tot mai greu odată ce trece timpul, pentru că-mi scade rezistența și insula mea de cleștar e năpădită de buruieni. Și oamenii... ah, oamenii  care-mi răsar în drum parcă dinadins vor să-mi dea cu tifla și să-mi spună, ca oarecând un om drag și conformist banalității cotidiene: ”Fii realistă, măi păpușă!”  

De parcă a fi realist te ajută cu ceva...  Oricât de realistă și de lucidă aș fi, și chiar cred că sunt deseori, ba conștientizez și cât sunt de anacronică și repetitivă, nu voi putea accepta niciodată urâțenia și să mă conformez ei. Cel puțin nu de tot! Și chiar dacă încerc, mă încearcă pe mine așa o revoltă, că mă trădez... și stric totul... nu pot ieși din mine însămi, cu niciun chip! 

Poate e în mine, cine-știe, ceva din încăpățânarea florii plăpânde de primăvară, care nu se poate opri să nu-și scoată tulpina fragedă spre înghețul mincinoaselor primăveri, ca o damnare perpetuă, conștientizată, dar ineluctabilă. 

Răvaș la chindii

Domnița trimite, pe-un fir de dor, ibovnicului ei răvaș de dragoste mângâios și desfătător:
Voinicul inimii mele,
se lasă molcom înserarea acestei nouă duminici în care n-ai fost lângă mine, în care m-am răzvrătit și m-am sfâșiat, dar în care te-am iubit nesăbuit, un simțământ ce-l port în piept scris cu slovele de flacără ale numelui ce-mi e îndrăgit peste măsură, în vremea din urmă.
Mi-a fost dor covârșitor de domnia ta, simțindu-mă neputincioasă și înfrântă de ceva mai puternic decât mine și de sorții potrivnici, și-au vărsat ochii mei lacrămi, mâhniți de atâta risipire.
Și m-a durut toată făptura mea de femeie care-a învățat ce înseamnă cercările mustrărilor de cuget și singurătățile cele mai depline, dar care nu se poate împiedica să-ți scrie acum slove care glăsuiesc deslușit că-i ești drag, mai drag decât sufletul pe care și-l pierdu de bunăvoie pentru domnia ta.
Sunt încredințată că nu poți auzi glasul meu, că nu poate răzbate până la tine prin atâta vrăjmașă depărtare și vrăjmașe împrejurări în care se nevoiește tulburarea mea,  că nu ți-o pot spune oricând și de câte ori o râvnește sufletul meu, dar dragostea mea nouă, și tăinuită, și necugetată, și adâncă, și deplină, dragostea mea cu neputință și peste puțință de vinovată, dar  înflăcărată și neprefăcută este încredințată c-o să-l auzi fără zăbavă. 

Se lasă lin întunericul cu umbrele lui peste cetatea în care-s prizonieră fără de tine și peste lume, și-l aștept cu nerăbdare, căci cunosc și înțeleg că se sfârșește o zi nemăsurat de lungă și pustie, cum sunt toate zilele în care nu-mi ești. 
Să zboare, așadar, către necurmata întunecime în care se perindă toate zilele vieții rânduite-ne nouă încă o duminică stearpă, pe care-am petrecut-o în pustnicia mea de voie, pe care n-o voiesc îndulcită de nimeni altul decât de domnia ta, voinicul inimii mele flâmânde și nărăvașe, strânsă în asprele chingi ale supunerii.
Inima mea trufașă care te-a îndrăgit și-a predat armele oricărui fel de împotrivire în fața patimii tale de bărbat, și-a blândeții glasului tău, și-a miresmei sărutărilor și-a îmbrățișărilor tale, care-mi lipsesc așa de tare, strivitor de tare... cum nu încape nici măcar în slove de domniță, care se fălea, până mai ieri, că nu se poate găsi pe lume lucru ce nu poate fi prefăcut în vorbe de miere meșteșugite!  
Mi-e dor de tine cu lacrimi cerșetoare, iar dorul meu strivește printre obloanele genelor plecate o netrebnică lacrimă deșartă. Și aștept, cu nădejde înnoită, zorile, căci puține mai sunt ceasurile nopții ce vine, iar dimineața îmi vor aduce de la tine răvaș și cuvânt bun și-o să-mi bată iarăși inima cu ropot de armăsari sălbatici în năvalnică goană spre inima ta. 
Îți pecetluiesc cu sărutările dragostei mele luminile ochilor în care-aș voi să mă dezmierd fără încetare, te învălui în mantia gândurilor mele statornice și-ți trec, ca aievea, bobocii degetelor  fără parfum prin părul ce-ți străjuiește fruntea, sălășluindu-mă lângă pieptul tău, să-ți veghez somnul și visurile... 
 Domnița Ruxandra

vis pe lună plină

Să fie o noapte cu stele multe și sclipitoare ca niște cioburi împrăștiate printre lespezile de smoală ale cerului complice. Să bem un vin rubiniu întunecat și onctuos, ca sângele unor zei vechi, care s-au decis să ne fie mai buni și să spunem povești fără cuvinte, doar privindu-ne în ochii flămânzi, așa cum numai tu și eu ne putem privi.

Să fie posibil să vii așa cum te doresc, impetuos și fierbinte, fără să-mi schingiuiesc sufletul cu așteptări îndelungi, în care viața se târâie cu lentoarea unei broaște țestoase, între ”bună dimineața!” și asistola angoasantă a inimii când îmi spui ”noapte bună!”...  

Să ningă vânjos și alb la ferestrele lumii, în casă să fie cald și să miroasă-a paciulii, să nu te mai las să pleci spre alte brațe care te revendică  și te smulg dragostei mele deznădăjduite și învinse. Și să mă ții în brațe până când ființa mea de carne și sânge nu mai există, ci îți curge prin vene odată cu sângele tău, unduitor, spre inima în care-mi doresc să mă mut.
Să te sărut până când rămân fără respirație, până când dorul meu insațiabil se mai ostoiește măcar cât să nu-mi mai simt inima dureroasă și imensă pentru pieptul meu firav, de femeie copil care n-a prea știut cum să se facă mare și nu reușește să se bucure decât cu pojarul lacrimilor.
Să se transforme conjunctivul într-un prezent palpabil, care să-mi înlăture toate îndoielile, temerile, ezitările, autocondamnările, lamentările și să nu mai conteze decât clipa, imensă, dilatată cât pentru eternitățile pe care le trăim așa, recuperându-le neantului din cuvântul niciodată.

excentricii indezirabili

Cred că dintre toate virtuțile sufletului uman, fără să aibă neapărat un caracter teologal, cea mai tragică și mai înălțătoare este aceea a iubirii neîmpărtășite. Facultatea de a iubi fără speranță cred că n-o au toți oamenii și mai cred că îți trebuie un suflet anume fabricat pentru asta. 

”Intâmplător, oricine poate iubi”, spunea Dostoevski, pentru că iubirea, în sine, nu e o excepție, dar perseverența într-un sentiment,  în ciuda faptului că știi că nu există nicio speranță ca el să-ți fie împărtășit, e ca un fel de apriorică predestinare, de care nu toate sufletele sunt ”vrednice”. Și nici n-ar fi bine, căci nu e firească! 

Nu cred că e neapărat ceva lăudabil în acest gen de comportament, dimpotrivă! Asociind-o cu un fel de damnare, cred că e totalmente indezirabilă, pentru că toți oamenii, împlinindu-se afectiv doar prin răspunsul pozitiv al celuilalt, o socotesc o nenorocire personală, un cataclism care le spulberă sentimentul demnității și stimei de sine. Că tot am vorbit de Dostoevski, cred că tot el spune pe undeva că ”iubirea îi face pe oameni să se simtă egali”, spulberând orice fel de diferențe și anulând antinomiile, ca un fel de sublim paradox al existențelor noastre vremuite și circumscrise vremii care trece. Soiul nefast de iubire despre care vorbeam adâncește și mai amar diferențele dintre destinele oamenilor, care nu converg, lăsând în peisajul sufletesc al celui care iubește și nu este iubit urme aproape imposibil de șters. Foarte des genul acesta de eșecuri îi menesc unui sfârșit prematur sau îi invalidează afectiv pentru tot restul existenței - asta în cazul fericit, dacă poate fi acceptat termenul fericit în acest soi de povești...  

Știu oameni care ajung la balamuc pentru întâmplări mult mai puțin dureroase, așa cum știu și povești ale unor destine ce s-au frânt tragic din acest motiv. Îmi amintesc și-acum de Jana, sărmana nebună din satul copilăriei mele, despre care mama-mi spunea că își pierduse mințile pentru că o concediaseră din slujba modestă de funcționară la poștă!!! Venea pe la noi, iar mamaia îi dădea de mâncare și o trata cu nespusă toleranță și compasiune, pentru tinerețea ei pierdută, pentru că i-au cedat resorturile interioare din cauza unei așa de neînsemnate situații, gândea ea, dar biata Jana evident că resimțise întâmplarea cu mult mai profund decât ne-am putea imagina vreodată. Fără îndoială, dezastrele erotice au fost și vor fi mult mai dese, mai dureroase și cu infinit mai multe victime...
Și literatura o confirmă, prin câteva cazuri celebre, ale unor îndrăgostiți fără speranță, ghinioniști ce au purtat acest stigmat. Dacă ne gândim doar la Werther al lui Goethe, care a emoționat milioane de cititori luându-și viața din dragoste fără speranță pentru Charlotte,  tot e desăvârșită demonstrația. Și ca el sunt atâția alții...

Ceea ce e, până la un punct, foarte greu de înțeles este puterea interioară a celor care aleg să trăiască totuși, mai departe, asumându-și acest faliment sentimental și fără să mai încerce să lupte împotriva a ceea ce simt sau să-și repudieze, în apele mlăștinoase ale altei ”iubiri”, eșecul prim.
E un soi de excentricitate costisitoare această consecvență în a urma același drum, care știi că nu duce nicăieri, de fapt, căci nimeni nu e poate fi atât de nebun să nu înțeleagă evidența. A-ți asuma că nu are niciun rost și a continua să rămâi, cu îndărătnicie, fidel unei obsesii care te consumă, dar cărei fascinații nu i te poți sustrage, cred că e un act de curaj, și nu de lașitate sau de insanitate mintală.
Nu știu de unde-și iau puterea de a continua astfel de oameni, sisifi insignifianți și poate destul de prozaici, dar, atunci când o fac cu demnitate și rezervându-și dreptul de a-și fi dăunători doar lor înșiși, nu mă pot împiedica să nu-i privesc cu admirație și un oarecare soi de empatie.  

Nu e ușoară crucea și nu sunt sigură nici că nu e exclusă o atare beatitudine în purtarea ei...
Cert e că oamenii de soiul ăsta, socotind că nu sunt doar niște indivizi în trecătoare crize erotice ori ”cazuri” patologice, sunt rari. Foarte rari. Pentru că-și asumă să trăiască în limitele impuse de un ”niciodată” cert, autoabandonându-se unui sentiment care nu le va aduce altceva decât voluptatea durerii. Durere care, foarte probabil, nu va trece decât odată cu viața... Și dacă avea dreptate Antoine de Saint-Exupery, că ”durerea unui singur ins face cât durerea lumii întregi”, cred că sunt rari pentru că nimeni nu-și mai asumă azi, când genul acesta de iubiri romantice s-a demonetizat și-a ajuns de râsul lumii, când aproape orice relații sentimentale au termen de garanție foarte scurt și oamenii se pot așa de lesne înlocui cu alți oameni, spre binele obștesc și cât mai puție complicații, nimeni nu-și mai asumă să trăiască, gratuit și derizoriu, ”toată durerea lumii”... 

miresme

Vin de la serviciu pe o stradă cu case. De obicei, merg pe trotuar agale, cu pași obosiți de povara zilei și cu ochii urmărind-mi vârfurile pantofilor, atentă la trotuarul plin de tot soiul de denivelări, să nu-mi prind tocurile în vreo despărțitură a pavelelor așezate strâmb încă de la început. Mi-am stricat așa vreo câteva perechi de pantofi, unele la care țineam mult. Din când în când, mă mai uit la casele care au mai păstrat câteva urme ale vechii arhitecturi de început de secol și mă simt ca-ntr-o bulă temporală. Ca și cum aș fi evadat pentru câteva clipiri de pleoape din lumea prin care îmi e dat să mă strecor în lumea romanelor cu care mi-am populat fantezia adolescentină. 

Mă gândesc cum o fi în interiorul lor, imaginez decoruri, mobilă, tablouri, lămpi, dar imaginația mea dă repede înapoi când vine vorba de mirosuri. Am avut dintotdeauna o sensibilitate olfactivă deosebită, mirosul a avut pentru mine mereu o imensă semnificație. Am asociat mereu parfumuri momentelor importante din viața mea, am iubit sau am respins oamenii involuntar din cauza mirosului, nasul mi-a funcționat ca un radar inconștient toată viața. 

Oamenii au trecut prin viața mea și au lăsat în urma lor mirosul, uneori fără să-l pot îndepărta cu anii din memorie, din... neant, căci se insinua ca o formă de a-mi reaminti prezența lor. Am spălat ca o ieșită din minți lucrurile atinse de un om care-mi călcase pragul și-și lăsase, cumva, o amprentă negativă, căci mi se părea că întreaga atmosferă îi purta mirosul care mă îmbolnăvea, la propriu... Mă rog, omul zisese la început că e miros de Chanel - o fi fost, nu zic nu, chiar tind să cred că era, dar după ce se evaporase Chanel rămăsese mirosul falsității, și ăsta e ieftin și insalubru, de aceea, probabil, l-am găsit așa de insuportabil.
Mirosul ierbii, al pâmântului reavăn după o ploaie de primăvară îmi face bine, cred că nimic nu mă bucură mai mult decât senzația binefăcătoare a plămânilor mei plini de aer curat: e ca și cum simt organic că trăiesc, cu fiecare alveolă beată de fericire.  

Ieri, de pildă, după o zi întreagă pe drumuri, cu picioarele suferinde în pantofi, am apucat pe o altă străduță, paralelă celei pe care vin în mod obișnuit spre casă. Căzuseră câțiva stropi de ploaie mai devreme și strada era zbicită și liniștită. Nu trecea nicio mașină, nu urla nicio muzică violentă, soarele era la chindie și-am mers agale privind în curțile oamenilor la culorile trandafirilor. Erau pe alese: albi, galbeni, roșii sângerii, roșii trandafirii, roz, cățărați pe zidurile caselor, pe șipcile pergolelor sau înălțându-se trufași din tufele lor spre cerul înserării de mai. 

O risipă de splendoare și parfum spre ochi care nu mai sunt deprinși să vadă frumusețile simple, ci reacționează doar la artificialități sofisticate și convenționale!

Parcă ochii noștri și-au pierdut capacitatea de a vedea stridențele unor false frumuseți: femei împopoțonate, mașini luxoase, telefoane smart, genți cu logourile firmelor la vedere, unghii, gene, sprâncene, sâni, fețe... false... Toate ”splendide ca o ironie”, cum zicea poetul, dar ne umplu viețile cu simulacrul de sens pe care-l vădesc, dar cu care păream a ne mulțumi în patetica noastră tânjire spre acel ceva pe care nu-l avem. 

Am zâmbit tuturor trandafirilor și bujorilor de prin curțile oamenilor, mușcatelor din ghivece și orhideelor multicolore de la ferestre, am respirat verdele ierbii și al caprifoiului care escalada gardurile și am venit acasă cu o nătângă mulțumire de mine însămi, de parcă făcusem cine știe ce ispravă. De mi-ar fi văzut cineva pe față zâmbetul lăbărțat până spre urechi, mare minune de nu m-ar fi crezut zăludă că rânjesc singură pe stradă, dar chiar că nu mi-ar fi păsat.
În primăvara asta cu duium de miresme și cer albastru ca și cum s-ar fi diluat în el toată cerneala lui Dumnezeu, când îmi învăț inima să accepte tot felul de perfidii și inconsecvențe de la oameni, fără să-i urască și fără nici măcar să-i mai condamne, chiar n-ar fi contat.
Nu știu și cred că nici n-am speranțe prea mari c-o să învăț vreodată cum e gustul fericirii, dar una dintre cele mai mari satisfacții e să simți în nări ”parfum de roze” și să te ghiftuiești de verdele nărăvaș, ca și când l-ai știi...

Stop cadru

Deseori, pe măsură ce trec anii, mă încearcă o atare descumpănire în fața spectacolului existenței. Și, în ciuda firii mele analitice, simt că, oricât aș încerca, n-aș avea niciun fel de răspuns la dilemele în care se zbate inocența mea lăptoasă și desuetă, de om cu de repere interioare despre ideea de normalitate destul de… conservatoare.

Înșir aici niște reflecții despre versatilitatea unor trăiri, de fapt, căci nu pot cuprinde în căușul vorbelor sărace tot ce gândesc despre oameni, toate întrebările pe care mi le pun și la care nu voi găsi răspuns niciodată.
Cu certitudine însă pot afirma că oamenii ce-au pornit la drumul vieții cu croiala interioară strâmbă, cu țesătura sufletească grosolană, din material ieftin și vulgar nu încetează să-mi provoace tot soiul de perplexități...

Am văzut, deunăzi, pe o rețea de socializare foarte cunoscută, un filmuleț la care, privind, n-am știut întâi dacă să râd sau să plâng. Asta deoarece conținea ceva greu de imaginat azi, în 2018: un fel de muștruluială contondentă, un fragment din ritualul unui soi de înjosire publică tragicomică; în rezumat: un bărbat era obligat de lege să încaseze public o ciomăgeală zdravănă de la nevastă-sa, drept pedeapsă pentru comportamentul său violent față de ea.
Decorul - o cocioabă de bar de prin lumea sud-americană, personajele - un bărbat slab și tuciuriu, cu o figură înfricoșată și spășită, de victimă resemnată, o nevastă grasă, care se scobea în nas, chibiți, plus un soi de judecător - maestru de ceremonii, care explica motivul pentru care bărbatul aștepta, rezemat de o masă de plastic, să-și primească loviturile hotărâte, spre delectarea martorilor ahtiați de senzații tari și de circ, ca odinioară spectatorii măcelurilor din arenele romane.

Judecătorul comenta și îl întreba pe nefericit: o să continui să-ți mai lovești soția? în timp ce-o îndemna pe soția cea grasă să ”înfăptuiască dreptatea” și să-i aplice aplice loviturile pe care așa de scump le ”câștigase”, iar femeia lovea cu scrupulozitate pe unde nimerea. 

Nemaiputând rezista de durere, bărbatul dădea să se îndepărteze, dar judecătorul o îndemna intransigent: ”continuă, continuă!”, apoi întreba martorii la câte lovituri ajunseseră? Din public, care ținuse o socoteală strictă, se răspundea conștiincios: cinci. 

Femeia se ștergea pe fruntea-i grasă și îmbrobonată de sudoare, își flutura bâta ca și când s-ar fi pregătit pentru o partidă de polo și continua să-i aplice, conștiincios, lovitură după lovitură. Degeaba protesta nenorocitul, judecătorul era inflexibil: ți-ai lovit soția, i-ai dat douăzeci și una de lovituri, doamna îți va aplica tot douăzeci și una de lovituri, pentru ca altădată să n-o mai agresezi. Condamnatul, neavând de ales, se apleca iarăși cu mânile pe masă, iar soața îi mai aplica vreo câteva lovituri zdravene, cam cât rezista individul, care din când în când sărea ca ars, frecându-și rușinoasele părți dorsale…
Un binevoitor o mută pe soția care se scobea placidă în nas în partea cealaltă, să dea mai cu sete, pe când judecătorul o întreba, ca să fie sigur că individa a înțeles rostul exemplar al altoirii: ”De ce-ți lovești, doamnă, soțul?” ”Pentru că m-a bătut!” ”Sigur, pentru că te-a lovit!”, întărea judecătorul, și iar o îndemna să dea cu sârg, până când bărbatul nu mai rezista și se ferea din nou, sărind în lături și frecându-și urmele dureroase de pe pulpe. ”Vezi? Doare! Așa dor loviturile!” se auzea o voce feminină cunoscătoare din public, satisfăcută pentru că, asistând, poate se simțea prin empatie răzbunată. Și iar judecătorul o îndemna pe femeie la rațiune: ”să vedem, doamnă, câte sunt?” ”Opt!”, răspundea publicul, vezi bine, foarte priceput la aritmetică. ”Hai-hai, apleacă-te, apleacă-te!”, se auzea vocea judecătorului către soț, care se uita cu ochi cerșetori în ochii bovini ai soaței, sperând s-o înduplece. Nici pomeneală! Femeia se scobea netulburată în nas, iar vocea judecătorului puncta neînduplecată: ”Nu se lovește o femeie! Doamna te iubește și tot așa o dor și pe doamna coastele din cauza loviturilor tale… Hai, grăbește-te! ”zicea femeii, care scotea degetul din nas și flutura parul, pregătindu-se pentru o nouă repriză de ciomăgeală temeinică. Nu știu cât o fi continuat execuția publică, filmulețul dura un minut și ceva, dar foarte probabil până la înfăptuirea ireproșabilă a sfintei dreptăți și până la ultima din cele douăzeci și una de lovituri. Le fel, nu mă îndoiesc, au continuat și explicațiile și mustrările pedagogice ale judecătorului, spre descurajarea violenței… conjugale. 

Printre nenumăratele bizarerii care apar postate de omenire pe rețelele de socializare sunt sigură că aceasta era chiar slăbuță, prin comparație. De ce mi-a rămas în minte, totuși? Nu doar pentru că pare desprinsă din vremuri… aproape medievale, într-atât e de neverosimilă, ci și pentru că înțeleg lămurit că, în vremurile astea de paradoxal eclectism de mileniu trei, în care conviețuiește mârlanul alături de intelectual, în care într-o speluncă sud-americană câțiva nefericiți se zgâiesc la spectacolul grotesc al linșării unui nefericit, umanitatea aplică încă o barbară lege a talionului, incapabilă de a evolua, de fapt, vreodată.

a înțelege

Deseori, viața te pune în situații mai puțin fericite, în care ceea ce ți-ai proiectat tu în mintea ta plină de utopii rizibile pentru cei mai sceptici nu se întâmplă nicicum, ba tocmai pe dos. Și trebuie să le faci față cumva. Și le faci, de cele mai multe ori le faci. Traversezi cu greu anumite realități amare, cu inima ta îndărătnică și recidivistă grea și dureroasă în piept, ca o rană incurabilă, dar ajungi să le-nțelegi motivațiile, poate și sensul, dacă ești norocos... Și înțelegerea aduce cu ea acceptarea, iar să accepți e semn că te maturizezi, cel puțin așa spun teoriile. De cele mai multe ori, recidivantele doar acceptă și... îmbătrânesc, fără să se maturizeze cu adevărat vreodată. Și sunt încredințată că-i așa, căci dacă scrijelești mai adânc sub pojghița lor de suliman - a se citi comportament adecvat, rezonabil - dai acolo de aceleași latente și vorace speranțe, dorințe, nevoi - cam terfelite, ce-i drept, dar vii și la fel de ”periculoase”, ca niște bombe cu ceas...

Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege acele realități incomode, care nu plac nimănui și care pun obrăzare cenușii sufletului. Înțelegi, de exemplu, că vorbele nu au totdeauna sensul de dicționar și că un ”nu îți fă griji!” înseamnă și ”vezi-ți de treaba ta, n-am nevoie de tine”, că ”niciodată” poate fi la fel de tangibil ca o piatră rece și lucioasă de mormânt. 

Uneori, viața te pune în situația de-a înțelege că te ai doar pe tine, că te vei avea în continuare întotdeauna doar pe tine și că trebuie să accepți asta. Și că Dumnezeu îți dă răspunsurile pe care le meriți, nu pe care le dorești, oricât de înverșunat și de jalnic necumpătat ți le dorești... 

Uneori, înțelegerea adevărurilor face totul mai simplu. Poate pentru că înțelegând, te eliberezi, îți faci curat pe dinăuntru și deschizi larg ferestrele să intre ziua de mâine. Alteori, înțelegerea te pune față în față cu vidul unei existențe în care tot ce-a fost crezut solid s-a năruit, căci fusese fundamentat pe erorile anterioare majore de judecată.  Și golul poate fi, deseori, un gol al deznădejdii în care n-ai voie cu niciun chip să intri, căci drumul are sens unic... 

S-a lăsat liniște și oboseala peste pleoapele grele. Mâine... Ziua de mâine vine din nou, iar asta e o speranță într-o binecuvântare divină. 

Mulțumești lui Dumnezeu pentru că a oprit în văzduh ploaia și-a îngăduit oamenilor buni să-și îndeplinească visurile și să se bucure de roadele muncii lor. Mulțumești pentru bunătate și îndurare, mulțumești pentru că ți-au fost ascultate rugăciunile și știi că te încrezi într-un Dumnezeu bun și plin de iubire, Căruia, deși nu-L înțelegi și nu-L iubești destul, căci ești prea nemeritoriu om și prea ticălos, merită să I te predai, căci știi că El știe mai bine decât tine de ce... ceea ce tu nu înțelegi și nu accepți încă.