miresme

Vin de la serviciu pe o stradă cu case. De obicei, merg pe trotuar agale, cu pași obosiți de povara zilei și cu ochii urmărind-mi vârfurile pantofilor, atentă la trotuarul plin de tot soiul de denivelări, să nu-mi prind tocurile în vreo despărțitură a pavelelor așezate strâmb încă de la început. Mi-am stricat așa vreo câteva perechi de pantofi, unele la care țineam mult. Din când în când, mă mai uit la casele care au mai păstrat câteva urme ale vechii arhitecturi de început de secol și mă simt ca-ntr-o bulă temporală. Ca și cum aș fi evadat pentru câteva clipiri de pleoape din lumea prin care îmi e dat să mă strecor în lumea romanelor cu care mi-am populat fantezia adolescentină. 

Mă gândesc cum o fi în interiorul lor, imaginez decoruri, mobilă, tablouri, lămpi, dar imaginația mea dă repede înapoi când vine vorba de mirosuri. Am avut dintotdeauna o sensibilitate olfactivă deosebită, mirosul a avut pentru mine mereu o imensă semnificație. Am asociat mereu parfumuri momentelor importante din viața mea, am iubit sau am respins oamenii involuntar din cauza mirosului, nasul mi-a funcționat ca un radar inconștient toată viața. 

Oamenii au trecut prin viața mea și au lăsat în urma lor mirosul, uneori fără să-l pot îndepărta cu anii din memorie, din... neant, căci se insinua ca o formă de a-mi reaminti prezența lor. Am spălat ca o ieșită din minți lucrurile atinse de un om care-mi călcase pragul și-și lăsase, cumva, o amprentă negativă, căci mi se părea că întreaga atmosferă îi purta mirosul care mă îmbolnăvea, la propriu... Mă rog, omul zisese la început că e miros de Chanel - o fi fost, nu zic nu, chiar tind să cred că era, dar după ce se evaporase Chanel rămăsese mirosul falsității, și ăsta e ieftin și insalubru, de aceea, probabil, l-am găsit așa de insuportabil.
Mirosul ierbii, al pâmântului reavăn după o ploaie de primăvară îmi face bine, cred că nimic nu mă bucură mai mult decât senzația binefăcătoare a plămânilor mei plini de aer curat: e ca și cum simt organic că trăiesc, cu fiecare alveolă beată de fericire.  

Ieri, de pildă, după o zi întreagă pe drumuri, cu picioarele suferinde în pantofi, am apucat pe o altă străduță, paralelă celei pe care vin în mod obișnuit spre casă. Căzuseră câțiva stropi de ploaie mai devreme și strada era zbicită și liniștită. Nu trecea nicio mașină, nu urla nicio muzică violentă, soarele era la chindie și-am mers agale privind în curțile oamenilor la culorile trandafirilor. Erau pe alese: albi, galbeni, roșii sângerii, roșii trandafirii, roz, cățărați pe zidurile caselor, pe șipcile pergolelor sau înălțându-se trufași din tufele lor spre cerul înserării de mai. 

O risipă de splendoare și parfum spre ochi care nu mai sunt deprinși să vadă frumusețile simple, ci reacționează doar la artificialități sofisticate și convenționale!

Parcă ochii noștri și-au pierdut capacitatea de a vedea stridențele unor false frumuseți: femei împopoțonate, mașini luxoase, telefoane smart, genți cu logourile firmelor la vedere, unghii, gene, sprâncene, sâni, fețe... false... Toate ”splendide ca o ironie”, cum zicea poetul, dar ne umplu viețile cu simulacrul de sens pe care-l vădesc, dar cu care păream a ne mulțumi în patetica noastră tânjire spre acel ceva pe care nu-l avem. 

Am zâmbit tuturor trandafirilor și bujorilor de prin curțile oamenilor, mușcatelor din ghivece și orhideelor multicolore de la ferestre, am respirat verdele ierbii și al caprifoiului care escalada gardurile și am venit acasă cu o nătângă mulțumire de mine însămi, de parcă făcusem cine știe ce ispravă. De mi-ar fi văzut cineva pe față zâmbetul lăbărțat până spre urechi, mare minune de nu m-ar fi crezut zăludă că rânjesc singură pe stradă, dar chiar că nu mi-ar fi păsat.
În primăvara asta cu duium de miresme și cer albastru ca și cum s-ar fi diluat în el toată cerneala lui Dumnezeu, când îmi învăț inima să accepte tot felul de perfidii și inconsecvențe de la oameni, fără să-i urască și fără nici măcar să-i mai condamne, chiar n-ar fi contat.
Nu știu și cred că nici n-am speranțe prea mari c-o să învăț vreodată cum e gustul fericirii, dar una dintre cele mai mari satisfacții e să simți în nări ”parfum de roze” și să te ghiftuiești de verdele nărăvaș, ca și când l-ai știi...