Un gând de sfârșit de zi.

A fost o zi pe care o iubesc — o iubesc din suflet, fără rezerve. O zi despre care, cu o liniște nouă în mine, pot spune că a fost cea mai bună din viața mea de până acum. Nu pentru că ar fi fost spectaculoasă, ci pentru că a fost întreagă, pentru că în sfârșit am simțit că tot ce a fost până acum — dureri, căderi, rătăciri, întrebări fără răspuns — a pregătit tăcut venirea acestei zile.

A venit așa,  nesfârșit de simplu și, tocmai de aceea, tulburător de frumos. Imperfectă, sigur, dar m-am trezit și n-am mai simțit acea greutate în piept, acea amărăciune. Doar o liniște caldă și o recunoștință adâncă, fără cuvinte: pentru prima dată în viața mea, nu m-am mai întristat pentru tot ce a fost. Nu m-am mai certat cu trecutul. Nu m-am mai întrebat „de ce eu?”, „de ce atunci?”, „de ce așa?”. Pentru prima dată am lăsat inima să spună, în tăcere: a meritat.

Și da, poate că nimic extraordinar nu s-a întâmplat azi în ochii lumii, dar în mine ceva s-a reașezat. Ca și cum sufletul, după atâtea furtuni, și-a regăsit țărmul. Și sunt recunoscătoare pentru tot ce am trăit, pentru că fără nenorociri, fără lacrimi, fără această așa-zisă soartă potrivnică, nu aș fi ajuns astăzi aici. Este atât de frumos ceea ce simt azi: un fel de recunoștință, un fel de înțelegere mai presus de putința de a o exprima în cuvinte, convingerea că în toate a fost un rost, că în toate a fost o voință divină lucrând spre binele meu. Un bine pe care eu nu l-am înțeles atunci — ba chiar l-am refuzat — dorindu-mi un alt fel de bine: măsluit, strâmb, mic, încorsetat în îngustimea concepției mele sau în disperarea mea flămândă de iubire, de rost, de sens. Dar a fost un altfel de sens. Un altfel de rost. Mult mai înalt decât pot cuprinde eu.

Și a meritat fiecare zi din viața mea: fiecare lacrimă, fiecare umilință, fiecare „nu” primit de la cei de la care am cerșit „da”-uri. A meritat pentru ziua de azi. O zi în care nu s-a întâmplat nimic spectaculos, dar în care inima mea bate altfel, se reașază, se recalibrează. Și chiar am mulțumit tuturor celor care mi-au făcut rău și i-am iertat, căci fără răul acela atât de rău, atât de răăăăăău.... nu aș fi avut nicio șansă să existe ziua de azi. Speranța. Și acceptarea că, indiferent ce va fi, chiar și altfel decât sper sau decât mă rog, tot e bine. 

Și dacă lumea s-ar termina aici pentru mine, aș fi recunoscătoare. Recunoscătoare pentru că nu credeam că voi putea simți vreodată — nici măcar pentru puțin, nici măcar pentru câteva fărâme de secundă — acel fel de recunoștință și acel fel de liniște pe care le simt astăzi. Eu am trăit multă vreme măcinată de mâhniri, cred că de când mă știu... om mare... o durere surdă, mereu prezentă, ca un nod în inimă, ca o umbră care nu mă părăsea. Mâhnirea aceea a devenit, fără să-mi dau seama, parte din mine. M-am obișnuit cu ea până acolo încât m-a împiedicat să mă mai bucur de mulți , chiar mă gândeam cândva că nu știu să râd....  Am purtat trecutul după mine ca pe o povară grea, fără să-i dau voie să se desprindă, și l-am judecat, l-am învinovățit și m-am așezat pe mine însămi în postura de victimă, convinsă că tot ce a fost a fost nedrept. Și a fost atunci, căci vedeam totul foarte circumstanțial , fără perspectivă. De-ar știi omul! vorba cântecului...
Și totuși, acel trecut a fost parte din mine, absolut necesară; fără el, n-aș fi putut ajunge aici, n-aș fi avut șansa de a trăi și altfel, de a cunoaște și altceva, de a avea o zi în care inima mea bate altfel și, pentru prima dată, nu mai cere explicații, ci doar acceptă. Nu cred că înțeleg totul, dar pot, în sfârșit, să las trecutul să se odihnească și să îmi îngădui mie însămi recunoștința. Nu zic încă bucuria, dar cred că bucuria e mai bine. E țelul. BUCURIA DE A FI AȘA, CU RĂNI, CU ... TOT.
Și e bine că am avut voie să simt așa, înainte de a nu mai fi pe lume, căci… am văzut cât de ușor omul nu mai poate fi pe lume, cât de ușor… nu mai poate fi- dacă mă gândesc doar la Gina, dacă mă gândesc la tata și la… atâția alții care au trecut prin lume, așa cum spune David în Psalmi: «Omul, ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului, așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi, și nu se va mai cunoaște încă locul său.» (Psalmul 102:15-16). 

Doamne, știu că ceea ce vrei Tu este mai mult și mai bun decât aș putea vreodată să-mi doresc eu, căci mintea omenească – chiar și a mea, zic cu o umbră de înfumurare și un zâmbet pe care mi-l doresc iertat – nu poate cuprinde planul Tău! Și Te rog… dă-mi înțelepciunea să nu uit asta, dă-mi înțelepciunea să nu uit, să nu cad din speranță, așa cum am făcut-o adesea, pentru că știu: rănile vechi se uită greu. Dar dacă am înțeles, atunci fă, Doamne, din acest gând lumina mea de fiecare zi: că a meritat tot. Chiar și ce a durut. Chiar și ce nu am înțeles. Chiar și ce am pierdut. Pentru că, în felul Tău, toate m-au adus aici. Și chiar dacă nu voi înțelege niciodată totul, știu că tot trebuie să fiu recunoscătoare… pentru tot. Amin, zic.