De soc, de cer, de inimă...

În vizită la mama, la casa copilăriei, unde-am crescut, adică acasă, casă... Ca să stau în curte la soare și să ascult vrăbiile, porumbeii, rândunelele, găinile, cocoșii, guguștiucii - zgomotele familiare și azi binefăcătoare. Ca orice lucru pe care, atunci când îl ai neîncetat, nu-l prețuiești îndeajuns, dar de care, când îl pierzi, ți se face dor.
Încerc să nu fiu lirică, dar e ceva în are care mă face să mă diluez treptat într-un caier de inactivitate și de lene dulce, care te duce, duce, duce... anesteziantă.
Văd zburând porumbei, fluturi, gâze și trag adânc în piept parfum tare, înțepător. Parfumul e al florilor de soc rostogolite de mama pe masă, lângă ceașca mea de cafea și sub un cer albastru, senin, pe care norii, ca niște bulgări imenși de vată de zahăr, dau un spectacol gratuit de frumusețe și te învață din nou să respiri, în lenta lor alunecare spre nicăieri, ca ieri, ca ieri, ieri... 

Se cheamă că trăiesc. Adică, iau o pauză de la zbuciumul dinlăuntru, de la tristețile trecutului care mă urmărește ca pe-o fugitivă ce sunt. Și fug, fug cu privirea la norii albi și diafani, FUG  un pic de amărăciunile gemeni, care nu se prefac decât în alte fărâme de amărăciuni mai mici, oricât le-ar fărâmița gândurile de noapte și de zi. Și fac exerciții de smerenie, de liniște, de tăcere, cere, cer... Cer cu ochii la cer, la gâze, la iarbă, la trandafiri, la cățel, la mâinile mamei muncite și îmbătrânite, alegând florile de soc... Cer ceva ce nu mai vine, o șansă, o nouă șansă... liniștea, pacea, pacea, cea pe care-o tânjesc de atâtea luni... 

Pe masă, lângă o cafea amară ca viața de om mare și fără noroc, e un munte mărunt de aur și parfum. Aur și inflorescențe aromate amețitor, decizii proaste, dar luate din inimă, înțeapă colțul inimii peticite... Printre tufele de trandafiri se apropie Lola, fără pedigree, dar cu pui vii în pântecele pe care și-l leagănă leneșă și apatică. Se cuibărește pe lăbuțele albe sub piciorul mesei la care scriu și gâfâie de căldură și osteneală, aruncându-mi priviri pline de reproș: n-o înțeleg și azi n-am mângâiat-o. Mă revanșez și mă iartă, apoi pleacă în mijlocul curții, pe iarbă, să se lăfăie cu burta albă la soare, tăvălindu-și blana neagră, strălucitoare, printre gâze și furnici, speriind o vrăbiuță, care fuge, țup-țup, spre suratele ei, ascunse sub umbra zarzărului. 

E un fel de liniște, spartă uneori de glasul monoton și trist al mamei, care se plânge, necăjită, de nesfârșite responsabilități, planuri, nemulțumiri, îngrijorată și pesimistă cum o știu de când lumea. Pe masă, florile se soc se lăfăiesc în soarele după-amiezii și-n pulberea fină de aur și flori, răzlețite din buchetele răvășite de degetele harnice ale mamei, se brodează, printre parfumul lor înțepător, o altă poveste în care trebuie, musai, să cred...

Am fost la tata la mormânt. I-am aprins o lumină și i-am mai povestit ce știa: că mi-e dor, că mi-e dor, că mi-e așa de dor...  și că doare. Încă doare la fel că nu i-am spus niciodată ce mult l-am iubit, că doare aprig că nu pot da timpul înapoi să-i pot spune, deși știu că știe... Că-mi pare rău că nu sunt cum am promis că voi fi, cum și-ar fi dorit și cum credea că sunt: perfectă. Și că azi și-n vremea din urmă mi-a fost tare greu, tare greu, tare greu... Că iadul e aici, fără-ndoială că aici e... 

Ne-am înțeles, reciproc, peste viață și moarte, peste regrete și ireparabil. Îi duc mai departe, spre nicăieri, poate, chipul, și privirea și zâmbetul. Mi-a dat din el mai mult decât a știut și mă recunosc nu numai în trăsăturile din fotografia veche, parcă din ce în ce mai mult și mai straniu asemănătoare mie, ci și în tristețile și melancoliile care ne-au legat pe amândoi: cea din privire, pe care i-am moștenit-o și i-o duc mai departe, cea din zâmbetul pe care-l însăilez pe chip deseori, cea de dincolo de ce nu știu, dar simt... 

Sunt copilul lui și asta voi rămâne până la sfârșitul veacurilor. Duc în mine încă, peste țărâna indiferentă, toate visurile lui pe care, foarte probabil, n-o să le îndeplinesc niciodată. Sângele lui, care-mi curge prin vene, va muri odată cu mine și nimeni n-o să ne ducă mai departe nimic din ce-a fost al nostru... Cu mine se stinge numele lui și se vor stinge, sper, toate rănile lui... și poate va veni pacea...
Din cer nu vine, inteligibil, niciun răspuns. Nu încă. Doar soare blând, cald, cald... Din mintea-mi glasurile se aud, deși mă străduiesc să le ignor, căci sunt încă întrebări fără răspuns, dureroase ”de ce”-uri fără rost, știu, fără rost, dar inima e încăpățânată... și-a iubit chiar și fără rost... Din soc vine doar parfum îmbătător de dulce, de dulce, de duce, duce, duce... Să ducă, Doamne, unde-o vrea, să ducă! Îmi atârn o floare la ureche, cum făceam când eram mică, și realizez că nu m-am schimbat chiar atât de mult de atunci... Așa că nu am altceva de făcut decât să aștept să se facă liniște cumva și să sper că se va face. Trebuie să se facă. Trebuie, trebuie, până la urmă.

În curte sunt vrăbii. Zgomotoase, certărețe chiar, dar sunt semne vii că viața merge mai departe. Sunt porumbei care zboară perechi pe cer albastru, e un fel de larmă liniștitoare, sunt trandafiri îngrijiți de mama, a cărei siluetă bombănitoare e peste tot... În mine sunt amintirile tatălui meu, ale copilăriei și adolescenței ignorante și pline de visuri, dar tot în mine e prezentul otrăvit de iluzii și consecințele lor usturătoare, în mine e totul, deși mă străduiesc să ignor, și să uit și să merg mai departe. 

Din trandafirii corai, plini de boboci și flori care se desfac, se ridică spre vară o promisiune. Fie și-n inima mea, din care amărăciunea cuibărită ca un răufăcător, nu mai vrea să se dea dusă...