Am învățat că orice fel de rău în viață se plătește. 

Mi-o dovedește viața de câte ori judec pe cineva - căci alt rău nu sunt capabilă să fac - și ajung, mai devreme sau mai târziu, să comit greșeala pe care am înfierat-o atât de nepregetat... 

Și mi-o mai dovedește, cu destulă consecvență, în cazul celor care mi-au făcut  rău în vreun fel sau altul: toți, fără excepție, plătesc, ajung în punctul în care, conștientizând sau nu, plătesc pentru răul gratuit pe care mi l-au făcut. Și asta fără niciun fel de contribuție din parte-mi, căci, din nou, nu sunt în stare să mă răzbun pentru ceva... poate pentru că-s prea slabă, poate pentru că-s prea neputincioasă, nici nu mai are rost să mă gândesc, cert e că nu am avut niciodată nici dorința de a le întoarce oamenilor din jur palmele sufltești pe care mi le-au dat... 

Nu e nicio mângâiere în asemenea constatări pe care le fac în acest ceas târziu din noapte, dintr-o zi cu semnificație, ziua națională, mai degrabă e un fel de amărăciune să văd că lumea nu e cum vreau eu... Și că pe oameni nimic nu-i schimbă...

În seara asta am hotărât să nu mai fac aceeași greșeală la nesfârșit: să nu mai zăbovesc asupra relelor oamenilor, să le trec în desaga inimii și să mă amărăsc cu gustul lor de fiere. Da, niciun rău n-are efecte pentru veșnicie, căci iubirea e mai mare decât neiubirea și totdeauna există un mâine... cel puțin virtual, în fiecare din noi.
Sufletește, sunt liniștită. Încep să-mi las inima liberă din chingile tuturor temerilor și-ale durerilor de tot soiul. Și încep să sper c-o să văd lumina. Cumva, cumva, mai mult sau mai puțin metaforic.