Ascult muzica armenească dintr-un instrument ciudat de melancolic, numit duduk, mănânc bomboane dulci-acrișoare cu fructe și citesc Balzac, ”Femeia la treizeci de ani”. Îmi fac singură mărțișorul sufletului meu și mi-e tare bine, deși afară e un cer cenușiu, care sfidează primăvara din calendar.
Mi-am prins la mână un șnur alb-roșu, împletind în simbolistica lui viața și moartea, vara și iarna, mai-știu-eu- ce, dar m-am conformat tradiției și simt că nimic rău nu mă mai poate atinge.
N-am niciun regret. nu-mi mai pare rău de nimic, probabil că experimentez fericirea simplă și inconștientă. De-ar fi toate zilele așa!...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
„Vitrion, Năică!”
Vitriolul este vechiul nume al acidului sulfuric, cunoscut încă de pe vremea învățatului teolog și filosof, preocupat în egală măsură ș...
-
De Sfânta Ana totdeauna mă va lega amintirea mătuşii mele, cea mai minunată femeie pe care-am cunoscut-o. A fost pentru mine mai mult decâ... -
Toamnă hâdă, vânt rece răvăşindu-mi părul, stropi de ploaie rece înlăcrimând obrazul, realitate pe care-o percep din ce în ce mai aprig, ma... -
Zi frumoasă. Cu soare, cu multe de făcut, cu zâmbete de copii, din nou. Gândul repetă , mereu, obsedant, ca o placă de patefon zgâriată, ace...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu